Silviu Tudor Samuilă Cât mai așteaptă Chivu?

• Ați auzit de clickbait? Probabil că da. În presă, de regulă, sunt acele titluri care folosesc exagerări sau chiar minciuni pentru a genera cu orice preț curiozitatea de a deschide știrile respective.

Adaugă GOLAZO.ro la favorite

De multe ori, clickbait-ul nu are decât într-o mică măsură legătură cu realitatea. Clickbait-ul începutului de an ar fi următorul: „Chivu la Inter”.

Apeși să vezi dacă a plecat Simone Inzaghi, dacă l-a pus Beppe Marotta pe al nostru antrenor al lui Lautaro sau Barella și afli că Inter se pregătește să ia modelul lui Juve, Milan sau al Atalantei și să-și înscrie, din 2025, o echipă U23 în Serie C, pe care ar urma să o dea pe mâinile lui Chivu.

Băi, dar Cristi nu își terminase ucenicia?

Ne întoarcem imediat și la fostul căpitan al României. Să spunem, momentan, că a împlinit 44 de ani. Nuri Sahin are 36, Ruben Amorim împlinește 40 în vreo două săptămâni, Xabi Alonso și Thiago Motta au 42.

Nu cred că are sens să vă reamintesc pe unde antrenează acești domni, dar are logică să aruncăm o privire asupra traseelor lor profesionale.

Xabi Alonso s-a apucat de muncă la Real Sociedad B în 2019. A avut un parcurs cu suișuri și coborâșuri acolo. Mai întâi a luat echipa din a treia ligă și a promovat-o în Segunda, pentru ca în ultimul său sezon să o retrogradeze înapoi. Ce a urmat? Direct Bayer Leverkusen! Din a treia divizie spaniolă s-a dus fix în Bundesliga.

Thiago Motta a fost numit în 2018 antrenor al echipei U19 a lui PSG unde a petrecut un an la capătul căruia i-a sunat telefonul pentru a-i fi propus postul de principal la Genoa. L-a și acceptat. De niciunde, direct în Serie A.

Și Ruben Amorim a luat-o de jos, de la Liga a 3-a portugheză. Voia să renunțe la meserie după primele trei meciuri cu rezultate catastrofale. A prins cheag acolo, apoi a fost angajat de Braga B iar în scurt timp îi lua locul lui Ricardo Sa Pinto la prima echipă a clubului Braga. S-a apucat de antrenorat în 2018, iar în 2019 era deja pe banca unei prim-divizionare portugheze.

Nuri Sahin s-a lăsat de fotbal în 2021 la Antalyasport și în aceeași zi i s-a oferit postul de principal în Superliga turcă. În 2023 devenea secundul lui Terzic la Dortmund, iar în 2024 era pus șef asupra finalistei Champions League. A crescut în trei ani cât alții în zece.

Și să revenim acum la Chivu. Primul său contract de antrenor l-a semnat în 2018, în același timp cu Motta și Amorim, cu un an înainte de Alonso și cu trei înaintea lui Sahin. A fost numit la Inter U14, genul de experiență utilă, care te ajută să descoperi o mică parte din secretele jobului. În 2019 trece la U17, iar cu generația respectivă ajunge să câștige Primavera la finele stagiunii 2021-22.

Nu pleacă după acea performață remarcabilă, preferând să rămână la tineretul Interului cu care mai atinge o semifinală în 2024, o pierde și apoi demisionează.

De ce un român trebuie să-și aștepte rândul ani de zile?

E, aici apar o serie de întrebări-cheie: de ce din primăvara anului trecut și până acum nu și-a găsit echipă Cristi Chivu?

Cum de ajunge, la 44 de ani, cu un titlu la tineretul Interului, să ia în calcul a treia divizie din Italia unde să conducă o formație U23?

De ce un spaniol, un italo-brazilian, un portughez și un turco-german parcurg fulgerator anevoiosul drum ucenic-maestru, iar un român trebuie să își aștepte rândul ani de zile.

Merg mai departe și întreb de ce antrenorii români nu sunt băgați în seamă acolo unde se dă ora exactă în fotbal, în Top 5 campionate?

Din start trebuie spus că unui tehnician din zona asta de Europă îi este foarte greu să pătrundă în Anglia, Italia, Germania, Spania sau Franța. Există 96 de cluburi în Top 5 și doar doi antrenori din spațiul ex-comunist, croatul Ivan Juric la Southampton și slovenul Luka Elsner la Stade Reims.

Discutăm de un circuit închis, în afara căruia stau la pândă sute, poate mii de deținători de licență Pro, fiecare cu sistemul lui de relații care să-l ajute să tragă lozul câștigător. În mod logic, cei mai avantajați ar trebui să fie antrenorii autohtoni, dar nu este mereu cazul, după cum vedem în tabelul de mai jos.

Italia rămâne fidelă propriilor antrenori, băieților care au crescut cu Celentano și Cutugno și care s-au educat în spiritul Coverciano, ceea ce reprezintă o primă barieră în calea lui Chivu.

Poate că dacă s-ar fi lăsat de fotbal în Germania sau Anglia, unde procentul tehnicienilor băștinași este mai mic, ar fi avut șanse mai mari să răzbată după șase ani de meserie.

Cercuri de interese

Totodată, în Premier League si Bundesliga trendul antrenorilor tineri pare să fi prins avânt, spre diferență de celelalte trei, unde avem o medie de vârstă de 50 de ani. Ăsta poate fi și un semn bun pentru Cristi. Poate că îi lipsesc exact ăia șase ani pentru a prinde un job în Serie A.

Dar evident că nu doar cifrele acestea stau în spatele diferenței de traiectorie dintre un antrenor și fost important fotbalist român, cum este Chivu, și Sahin, Xabi Alonso, Ruben Amorim sau fostul său coleg, Thiago Motta.

Și apar în joc acele cercuri de interese de care pomeneam mai sus.

În 2000, Fatih Terim pleca de la Galatasaray, iar campioana Turciei, pe atunci proaspătă câștigătoare de Cupa UEFA, îi căuta un înlocuitor.

Hagi și Popescu erau doi dintre jucătorii cu cea mai mare greutate în vestiarul Cim-Bom, dacă nu chiar jupânii locului. Conducerea s-a dus mai întâi la Hagi, propunându-i să devina antrenor-jucător, însă Gică a refuzat.

Apoi a apărut numele lui Luis Fernandez, care tocmai își încheiase contractul cu Bilbao, dar Hagi s-a opus, sugerând că ar fi nevoie de un antrenor din Balcani, înaintând numele lui Anghel Iordănescu.

Cum Ioan Becali nu a reușit sau nu a vrut să reușească să-l contacteze pe nea Puiu, Hagi și Popescu au întrebat dacă nu ar fi o soluție Mircea Lucescu, iar 48 de ore mai târziu, actualul nostru selecționer era uns antrenor la Galata.

AS1 este o mega-firmă de impresariat cu sediul la Londra. George Francis Pyne IV, un american de 59 de ani, descris de Comissioner-ul NFL, Roger Goodell drept unul dintre cei mai influenți oameni din sportul mondial al ultimilor 30 de ani, a pus bazele unui fond de investiții numit Bruin Capital. Asta se întâmpla în 2015.

În cei aproape nouă ani scurși de atunci, Bruin Capital a achiziționat pe rând Nomi Sports, Positionumber și Promoesport, toate agenții de impresariat, fuzionându-le sub numele AS1.

Printre cei 300 de jucători care au contracte cu AS1 se numără Hincapie de la Leverkusen, Nuno Mendes de la PSG, Moises Caicedo de la Chelsea, Luis Diaz de la Liverpool și influentul căpitan al lui Manchester United, Bruno Fernandes.

Ghiciți acum ce antrenor este reprezentat de oamenii lui George Pyne. Evident, Ruben Amorim. 

Cât de importantă e firma care te impresariază

ISM International Soccer Management Holding este o altă firmă care se ocupă cu negoțul fotbalistic. Își are sediul în Dusseldorf, la 76 de kilometri de Dortmund. Nu are anvergura lui AS1, însă la o privire atentă putem observa că în portofoliul ISM se regăsesc Peter Bosz, fost antrenor al Borussiei Dortmund, Emre Can, căpitan al aceleiași BVB și Nuri Sahin, tânărul de 36 de ani căruia i-a fost încredințată echipa după plecarea lui Edin Terzic.

Îmi vine greu să cred că Bruno Fernandes ori Emre Can au aceeași greutate la United, respectiv Dortmund, pe care o aveau Hagi și Popescu la Galata în 2000, dar parcă nici nu mi se pare chiar o coincidență că antrenorul și căpitanul lui United lucrează cu AS1, iar antrenorul și căpitanul Borussiei cu ISM International Soccer Management Holding.

Cele două cazuri îți arată cât de important este ca firma care te impresariază pe tine antrenor să aibă semnați jucători care chiar au un cuvânt de spus în fotbalul mare, ce avantaje îți oferă.

Xabi Alonso are în spate aceeași agenție din perioada în care era fotbalist activ, IDUB Global, cu sediul chiar la Alonso acasă, în San Sebastian.

Firma cu o vechime de aproape treizeci de ani a fost înființată de Miguel Santos, pionierul impresariatului din Spania, personaj care a înțeles încă de la începutul anilor '90 cum se poate face un ban bun din fotbal chiar dacă nu ești jucător, antrenor, conducător, arbitru sau angajat al unei federații.

Portofoliul IDUB nu impresionează neapărat prin numele fotbaliștilor, Martin Zubimendi fiind singurul nume greu din listă, în schimb printre tehnicienii antamați îi regăsim pe Inigo Perez, antrenorul de 36 de ani al lui Rațiu, care face o treabă excelentă la Rayo, pe Jose Luis Mendilibar, omul care a cucerit Conference League cu Olympiakos sezonul trecut, pe Ernesto Valverde sau pe formidabilul Andoni Iraola de la Bournemouth.

Și familia Canovi, cea care se ocupă cu bunăstarea lui Thiago Motta, are vechime în domeniu. Tatăl, Dario, sfătuiește jucători încă din anii 80.

Brazilienii Falcao și Cerezo, componenți de bază ai celei mai frumoase naționale carioca fără vreun titlu mondial, erau în grija bătrânului Canovi. Au urmat de-a lungul timpului Sami Kuffour, Nesta sau di Vaio, iar Motta a semnat primul contract cu Capital Advisory încă din perioada Barcelona, adică la începutul acestui mileniu.

Între timp, destinele afacerii au fost preluate de fiul Alessandro, absolvent de Drept, devenit în 2015 vicepreședinte al Asociației Agenților de Jucători din Italia.

Cazurile Alonso și Motta îți demonstrează cum tradiția și experiența în jungla numită fotbal, pot accelera ascensiunea unor antrenori.

Contraofensiva fraților Giovanni și Victor Becali împotriva lui Pietro Chiodi. Chivu, victimă colaterală

Cristi Chivu este impresariat de Pietro Chiodi. La fel si Răzvan Lucescu. Chiodi a fost angajat la firma lui Ioan și Victor Becali, până când aceștia au intrat la închisoare, moment în care italianul a luat-o pe cont propriu. Nu a plecat cu mâna goală, ci cu mulți dintre jucătorii care la acea vreme aveau contracte cu frații Becali, iar despre povestea trădării s-a scris și vorbit mult în România.

Gurile rele spun că din momentul în care a ieșit din închisoare, Giovanni Becali ar fi început o contraofensivă pe toate fronturile împotriva fostului angajat, reușind inclusiv să îi blocheze o serie întreagă de transferuri.

Războiul celor doi mai puțin contează însă în povestea noastră, cât important este dacă Pietro Chiodi are capacitatea de a-l propulsa pe Cristi Chivu spre lumea bună a fotbalului.

Recent, pe Chiodi l-am văzut dând prima mare lovitură de când este impresar, acesta fiind văzut alături de Claudio Ranieri în momentul semnării celui mai recent contract cu AS Roma.

Pe de altă parte, în momentul apariției inclusiv în Gazzetta dello Sport a știrii legate de cooptarea lui Cristi Chivu la Inter B, nu am auzit nicio frază a lui Chiodi care să contrazică scenariul.

Cum ar veni, tu impresar, pari mulțumit că în al șaptelea an de antrenorat al clientului tău, acestuia nu i se oferă un job în Serie A, hai în Serie B, ci la o formație U23.

E clar că pe Chivu nu-l ajută nici conjunctura italiană, nici lipsiții de influență fotbaliști români și nici impresarul, unul cu o anvergură mult sub cea a clientului său, dar mai este o problemă, lipsa istorică a unei figuri reprezentative românești în Top 5 campionate.

Mircea Lucescu ar fi putut reprezenta ceea ce Boskov sau Antic au fost pentru spațiul ex-iugoslav ori Zeman pentru cel din fosta Cehoslovacie, o ancoră într-un mare campionat, însă după șapte ani consecutivi petrecuți fie în Serie A, fie în Serie B, plus acea perioadă de vis pentru noi românii, în care îl vedeam pe banca marelui Inter, Lucescu a preferat eșalonul doi al fotbalului, unde, e drept, a devenit unul dintre cei mai de succes dar și bogați antrenori ai ultimilor 25 de ani.

Și uite cum, în loc să avem o ancoră în fotbalul mare, ne-a ajutat Cosmin Olăroiu cu performanțele și seriozitatea sa să găsim oricând un loc în zona Golfului, acolo unde au început să fie exportați, pentru perioade mai scurte sau mai lungi de timp, cam toți antrenorii noștri de valoare: Dan Petrescu, Reghecampf, Contra, Șumudică, Gâlcă, Isăilă sau chiar Răzvan Lucescu.

Drumul ales de Chivu, anevoios

Odată ajuns acolo pe salarii cu șase zerouri, parcă nu îți mai vine să accepți să te sune vreo „sărăcie” de formație aflată la retrogradare prin Italia, ori Spania și care să-ți ofere un salariu jignitor de câteva sute de mii de euro.

Mă întreb în final dacă există oare vreo posibilitate ca acest drum ales de Cristi Chivu, unul anevoios, unul pe care alții din alte țări îl parcurg în doi-trei ani, și pe care el nu l-a încheiat nici acum, când a intrat în al șaptelea an de antrenorat, să aibă un final fericit?

Dacă aceasta este calea pe care un român trebuie să o apuce pentru a-și croi drum către fotbalul mare, cu răbdare, perseverență, iar răbdare, înghițit în sec, iar răbdare, doi pași în față, trei înapoi, iar răbdare și, într-un final, Tărâmul Făgăduinței?