Publicat:
26.11.2025, ora 16:33
- De ce nu spun nimic eroinele gimnasticii? Nu le interesează? Vor să uite că au trăit ceva asemănător? Le e teamă că vor fi repudiate de sistem?
Se adună mărturiile celor care vorbesc despre abuzurile antrenoarei Camelia Voinea.
Fiica acesteia, gimnasta de lot național Sabrina Voinea interpretează dublu rol. De abuzatoare, deocamdată verbală, a Denisei Golgotă și de victimă a violenței, tot verbale, a propriei mame.
O poveste veche de vreo 10 ani, ne asigură doamna Camelia. Și cine suntem noi să discutăm cum fac educație părinții propriilor copii?, ne spune cu înțelepciunea lui feudală Ion Țiriac.
Federația are mijloace, rămâne să le folosească
Lista plângerilor se îmbogățește acum cu o sesizare la Federația Română de Gimnastică nu din partea unei sportive, ci a kinoterapeutului lotului de gimnastică, Toni Fota.
De fapt a loturilor după cum am aflat din interviul colegului Cristian Munteanu cu Steliana Curelea, ofițer safeguarding (de protecție, de ocrotire) din cadrul FRG.
Iată că federația de gimnastică are în structură și un astfel de post, rămâne doar să-l folosească pentru a proteja sportivii de actele punitive ale așa-zișilor pedagogi.
Ele și celelalte
Primul lot cuprinde o singură sportivă (ați ghicit, Sabrina Voinea) și o echipă întreagă alcătuită din antrenor (ați ghicit din nou, Camelia Voinea), antrenor secund, maseur, coregraf și medic.
Al doilea lot este format din 4 sportive, Mara Ceplinschi, Denisa Golgotă, Amalia Ghigoarță, Anamaria Mihăescu, antrenoarea Corina Moroșan, un antrenor secund, medic, coregraf, maseur și un kinetoterapeut part-time care este însuși Toni reclamantul abuzurilor doamnei Voinea.
Observați împărțirea discreționară a componenței „loturilor”. Familia Voinea și ceilalți. Sau celelalte.
Conflictul relatat de kinetoterapeutul Fota ar fi fost generat tocmai de la prioritatea pretinsă de familia Voinea, mamă fiică, în dauna colegelor acesteia de la lotul cu „și altele”.
Ar fi nevoie de solidaritatea campioanelor
Probabil că scandalul este în stadiul digerării și înțelegerii din partea publicului. Fenomenul abuzului fizic și psihic este privit cu circumspecție vecină cu neîncrederea în societatea noastră. Mai ales că în cazul acesta particular vorbim de un sport care prin natura lui presupune o serie de sacrificii.
Mărturiile sunt copleșitoare și cred în continuare că greutatea acestora ar spori dacă victimele și-ar dezvălui identitățile.
Nu e ușor, poți înțelege traumele care au săpat adânc, dar pentru ca lucrurile să nu se mai repete e nevoie de asumare. Ar mai fi nevoie de ceva poate la fel de important. De solidaritatea din partea marilor noastre campioane.
Solidaritatea Nadiei, a Andreei Răducan, a Laviniei Miloșovici. De ce nu? a Mariei Olaru, tocmai pentru că s-a creat un cordon sanitar în jurul ei atunci când în carte a dezvăluit universul sulfuros în care a crescut și a ajuns la gloria sportivă.
Ați auzit un cuvânt de empatie al artistelor bârnei și paralelelor față de traumele relatate de victime? Nu. Nu, pentru că nu s-au exprimat și intuiesc că nici nu au de gând să se exprime.
Poate că la vremea lor au consimțit teroarea. Sau consideră că luând atitudine ar putea fi repudiate de lumea care nu ostenește să-l consacre drept guru pe Ion Țiriac. De la care mai primești și câte o mașinuță dacă ești cuminte.
Caz aparte, marea, unica, inegalabila Nadia trăiește în universul ei comod, din care emite cuvinte cuminți pe la sindrofii sau în reclame impersonale și ele.
„The Little Comunist Who Never Smiled” („Fetița comunistă care n-a zâmbit niciodată”), excepționala carte a Lolei Lafon, a fost scrisă și documentată tip de câțiva ani fără un cuvânt din partea personajului însuși.
Întrebări cu răspuns cunoscut
Cu atât mai mult izbește veridicitatea poveștii scriitoarei franceze.
Ce metamorfoză s-ar putea petrece pentru ca Nadia să sară în sprijinul urmașelor sale poate mai puțin dăruite?
Ce ar putea-o mișca pe Andreea Răducan, totuși pe un palier mai înalt de conștiință decât cel al ilustrei înaintașe?
Mai are Maria Olaru puterea să se mai expună o dată?
