Publicat:
22.11.2025, ora 09:00
Actualizat: 22.11.2025, ora 12:12
- Cum editorialele mele sunt, mai degrabă, exerciții de sinceritate, trebuie să încep cu asta: mărturisesc că am momente de naivitate. Sau, mă rog, de idealism.
Ambele, „boli” care se țin scai de tine toată viața precum un câine bătut căruia ai apucat sa îi dai o bucată de pâine. Într-o noapte în care storci trotuarele îmbibate de prea mult noiembrie.
„Cazul Camelia Voinea”, început și prezentat pe larg de GOLAZO.ro, nu e, așa cum s-ar putea crede, despre antrenoare. Sau despre fiica abuzată, Sabrina. Ambele campioane, să ne înțelegem. Este despre fiecare dintre noi. E despre o societate fără pic de repere. Un semafor care arată, concomitent, toate culorile.
Un sac cu sute de petice, cusături, bandaje, dar din care tot se scurge omenia. Și, spre deosebire de basmele lui Andersen, nu rămâne ca urmă. Pentru că, în România, omenia nu e impermeabilă. Pare că se șterge ușor când interesul „meu” nu se aliniază cu interesul „tău”.
Pentru mine e greu să suprapun imaginea Sabrinei care urlă „mami, nu mai pot!” cu cea de acum, în care ne invită să-i vedem medaliile. Chiar dacă înțeleg mecanismul psihologic. Ca fost sportiv, refuz să cred că există o legătură implacabilă între performanță și abuz. Între disciplină și medalii, da, există.
„Du-te dracului! Ce să-ți fac eu dacă ești proastă?! Continuă, fără număr!” – nu e disciplină. E umilință. E traumă. Sunt vorbele unei mame spuse fiicei ei. Și atunci ni se mai par neverosimile acuzațiile altor sportive la adresa Cameliei Voinea? Pe care le-a adus, conform spuselor acestora, în pragul suicidului?
Am vorbit cu nenumărați părinți și foste gimnaste. Toți știu lucruri, unele oribile, despre Camelia Voinea. Și când spun oribile, o spun ca un copil crescut în Vitan, pe vremea lui Ceaușescu, nu ca un filfizon. Am văzut clipuri care ar putea fi date la TV doar după o anumită oră. Există casete în care părinți și copii își spuneau povestea. Dar dacă România are cu adevărat un deficit, acela e de coloană vertebrală. Și nici nu știu de unde putem importa.
Sigur, m-am așteptat să se audă voci de peste Ocean, pentru că de acolo ar fi venit amplificate, aduse de valurile civilizației. Nu s-a întâmplat. Poate s-or fi rătăcit prin vreun cotlon de WhatsApp. Cine știe, e distanța mare și poate se mai pierde semnalul.
Ba chiar, în naivitatea mea, am crezut că s-ar putea să ne trezim cu vreun mesaj deștept pe o tablă aflată la marginea unei liziere de lângă lac. Dar o fi fost acoperit de fumul motorului cu mulți cai putere.
Nu știu pe pielea mea, dar cred că liderii se implică și în probleme care nu-i privesc în mod direct.
Așa cum vremurile sunt într-o permanentă evoluție, așa și metodele de antrenament consideram că ar fi trebuit să țină pasul cu timpurile și cu materialul uman.
N-am dubii că aș fi reușit și cu altfel de metode. Sigur că am răzbit și în acest fel, dar și bagajul emoțional ar fi fost diferit. Maria Olaru, campioană olimpică și mondială
Așa că, în acest vid de voci esențiale, s-au înșurubat, precum unghiile doamnelor Bitang și Voinea în carnea adolescentelor, cuvintele Larisei Iordache, ale lui Octavian Bellu și Ion Țiriac. „Fugi, domne’ de aici, ce abuz? O relație mamă-fiică, medalii, succes”.
Acum, în cazul domnilor, nu mă miră. Se apără pe ei, își justifică un comportament pe care l-au avut, uneori, mai rău decât Camelia Voinea.
De ce am adus vorba despre Mariana Bitang? Sper că nu e niciun cunoscător al gimnasticii care să nu știe cine are o mână bine înfiptă în părul acestui sport.
Citiți, vă faceți un serviciu, cartea Mariei Olaru. „Prețul aurului. Sinceritate incomodă”. Acolo veți găsi scoase pe tarabă, la lumina necruțătoare a verii, măruntaiele unei uzine de teroare și medalii.
Maria Olaru, care, în orice altă țară ar fi fost un soi de eroină, nu o paria. Dar, în România, dacă ridici milieul ca să se vadă gândacul, ești tu pusă la zid, nu firma de salubritate.
Intimidate, gimnastele de astăzi au dat înapoi. După ce ani la rând au primit pietre, au avut curajul să arunce înapoi o castană. Iar uzina de care vă vorbeam mai sus s-a pus în mișcare. Hâdă, boită, desfigurată. Și a apăsat pedala presiunii.
Oamenii care așteptau o revoluție s-au așezat, frumos îmbrăcați, în fața ferestrelor, și au așteptat ca aceasta să reușească. „Să se facă o dată dreptate!”
Și, cum toți erau la geam, nu a mai ieșit nimeni pe străzi. Acestea au rămas pustii, animate de câte o bucată de hârtie, din când în când. Pentru că toți au așteptat ca «alții» să se răscoale. Ei doar să iasă, că doar de asta erau frumos îmbrăcați, și să sărbătorească reușita.
Așa că s-au trezit de dimineață cu câteva trupuri ciuruite pe trotuare, au trecut pe lângă ele, au oftat amarnic că revoluția nu a reușit și au continuat să se plângă pe Facebook că nimeni nu face nimic.
Sigur, fiecare avem dezamăgirile noastre. Și poate nimeni nu e vinovat pentru ele. Dar mă gândesc la o singură persoană, care a ținut enorm la aceste fete, și care, acum, probabil că se simte mai singură ca oricând. A adus vorba bună în gimnastica noastră. Iar acum, când avea nevoie de vorbe asumate, toată lumea a închis gura. Sau a deschis-o prin camere mici, fără ecou.
Iar dacă România va găsi câteva coloane vertebrale, poate nu se va mai sta în fața televizoarelor când se vrea schimbare. Iar vocile fetelor se vor auzi la unison, pentru ele și pentru acea persoană.
Sunt tot mai puțin oameni pentru care merită să lupți. Iar dacă nu ești atent, îi pierzi când clipești. Și nimeni nu îți garantează că vei găsi alții.
