Radu Naum De ce ne mirăm?!

• Colegii mei Dan Udrea și Cristi Geambașu se arată surprinși că Nadia nu vorbește despre abuzurile din gimnastică, că fostele campioane nu iau poziție față de grozăviile care se întâmplă acolo. Mie mi se pare absolut firesc.

Cum spunea Anca Grigoraș în documentarul „Bătaia e rupă din aur” (TVR, realizator Irina Luca), „gimnastica a fost o mare familie”. E greșit doar timpul verbului. Este o mare familie. Mare și frumoasă.

Gimnastica, și nu doar ea, perpetuează tarele unui sport nereformat, acoperit cu preșul oficial acolo unde pute, lovit de amnezii. Ca să crești sau să abuzezi un copil e nevoie de tot satul. E nevoie de contribuția sau tăcerea tuturor.

Noi toți am pretins că nu știam cum se obțin performanțele în gimnastică

Mai ales a celor mai frumoase exponate din vitrină, atent fardate peste vânătăi. Ele tac pentru că altfel li se pare că lumea nu le va mai socoti frecventabile. Este simptomul abuzului care îi murdărește și pe cei abuzați. Un diftong dacă ar rosti tot trecutul s-ar căsca sub picioarele lor. Și voi? Iată întrebarea apocaliptică.

După cel de-Al Doilea Război Mondial germanii au susținut că nu știau ce se întâmplă în lagărele de exterminare.

Aici Noi toți am pretins că nu știam cum se obțin performanțele în gimnastică, în sport, înainte și după ‘89. Tatăl meu îmi povestea în anii ‘80 cele auzite de la colegi în redacția „Sportul” despre cum gimnastele vomau după ce mâncau ca să nu se îngrașe, despre teroarea din sălile închise. Securitatea știa. Partidul știa. Apoi am știut toți.

Ne-am umflat pieptul în timp ce unor copii le erau umflați ochii. Nu ne interesa. „Profesorii” știau mai bine. Părinții se făceau că nu văd. În același documentar Katy Szabo glumește amar: „Mă gândesc că așa era sistemul, nu știu, dar niciodată nu mi-am pus întrebarea «oare așa trebuie făcut?». Poate era în program...”.

Înțelegeți ce era în program. Bătaia. Sportivele erau ca măgarii, trăiau cu apă, paie și bătaie. Și cărau în spatele corcârjat mândria unui popor orb.

Mărturia Georgetei Gabor cutremură. Cum era dată de Martha Karoly cu capul de bârnă, cum o pleznea Bela, cum era făcută de râs de față cu colegele, cum „profesorii” mâncau în fața gimnastelor porții generoase de cartofi prăjiți și prăjituri în vreme ce fetele căpătau o felie transparentă de parizer.

Ce fel de sport și ce fel de oameni se pot construi așa? Păi vedem azi: oameni frânți și un sport în cârje. Ne mirăm? Să nu ne mai mirăm. Noi toți am făcut prea puțin în zecile de ani de când știm asta. O mare și frumoasă familie. Și un osuar deasupra căruia atârnă câteva medalii.

Abuzurile se întind până în ziua de azi pentru că acela care e abuzat va abuza, vezi filiația violenței mamă-fiică în cazul Cameliei Voinea. Sabrina e acuzată că a amenințat cu bătaia cruntă o colegă după ce ea, la rândul ei, a fost victima unui tratament oprimant.

Iar scrisoarea pe care o citește în timp ce e filmată susținând că „mama mea e singura care știe drumul, are pregătirea și cunoștințele necesare pentru a mă menține în topul celor mai bune gimnaste de pe planetă” ar trebui să fie dată ca exemplu în studiile de caz.

Și iar vom uita. Și iar ne vom mira

Ciclul acesta al violenței e acoperit de cei care ar trebui să-l întrerupă. Dar astfel de situații au fost mereu tratate ca incidente izolate, ratându-se constant reformarea unui sport cu un trecut plin de aur și de tenebre. Ceea ce pare că se întâmplă și acum.

Lotul feminin de gimnastică a fost dizolvat, se face spatele rotund și se așteaptă trecerea furtunii. După care va fi la fel ca înainte. Cu aceiași sau cu alții. Și iar vom uita. Și iar ne vom mira.