Publicat:
08.03.2016, ora 11:51
Actualizat: 26.05.2024, ora 22:21
Pe 10 mai 2015, Cristina Neagu și echipa ei, ŽRK Budućnost Podgorica, au jucat la Budapesta a doua finală consecutivă a Ligii Campionilor la handbal feminin. Într‑o înregistrare a meciului, doi comentatori ai televiziunii Federației Europene vorbesc despre punctele forte ale muntenegrencelor și norvegiencelor de la Larvik HK, în timp ce privesc imagini de la sosirea echipelor și din vestiare. Când o văd pe Neagu, cu căștile îndesate în urechi, privirea fixă și sprâncenele încruntate, unul dintre comentatori observă: „E ciudat, dar ea nu pare niciodată fericită”.
- INFO: Un material realizat de Andreea Giuclea
„Să vedem partea pozitivă”, completează stângaci colegul de emisie. „Întotdeauna pare concentrată.”
„E un mod elegant de‑a o spune.”
În următoarea imagine, căpitanul de la Budućnost răspunde camerelor cu un zâmbet.
„Iat‑o pe Petrović, ea pare mereu fericită.”
În zarva vestiarului, Cristina s‑a așezat și a început pregătirea pentru meci, un ritual de cam 20 de minute. S‑a schimbat în echipamentul alb‑albastru al echipei unde joacă ca inter stânga din toamna lui 2013, și‑a înfășurat cu leucoplast alb degetele mâinii drepte – cel mare pentru că are dureri, arătătorul și inelarul pentru ca să-și protejeze pielea – și și‑a pus genunchierele.
Comentatorii au vorbit și despre cele șapte goluri pe care Neagu le marcase cu o zi înainte în semifinală – „practic de neoprit” – și cum echipa venea după un sezon invincibil. Ultima înfrângere fusese chiar cu un an în urmă, tot în finala Ligii, contra unguroaicelor de la Győr, o rivală recentă. Neagu marcase cele mai multe goluri din echipă, dar n‑a fost de ajuns. Fusese a doua oară când românca ratase cel mai important trofeu de club, după finala pierdută în 2010, pe când juca la Oltchim Râmnicu Vâlcea. Dar, în 2015, lucrurile stăteau altfel – până în ziua finalei marcase deja 99 de goluri în Ligă și era la o dublă cu Serbia distanță de încă o calificare a României la mondiale.
La primul atac al Budućnostului, Neagu a primit mingea pe partea stângă și tocmai se pregătea să depășească o adversară, când a călcat strâmb. S‑a prăbușit pe parchetul albastru țipând de durere după nici 50 de secunde de joc. „Ar putea să fie un dezastru absolut”, a spus unul dintre comentatori în timp ce Neagu șchiopăta în afara terenului, ajutată de echipa medicală.
Pentru că accidentele din trecut au ținut‑o departe de teren 26 de luni, de fiecare dată când o vezi doborâtă te întrebi cât e de grav și cât îi va lua să se ridice. În ianuarie 2013 și‑a rupt ligamentul încrucișat anterior al genuchiului stâng la un antrenament, accidentare care a venit la doar trei luni după ce i se vindecase o operație la umărul drept, una atât de dificilă încât uneori încheie cariere.
După mai puțin de 10 minute era din nou în meci, cu glezna bandajată, deși suferise o entorsă. Ar fi jucat și cu probleme mai mari, crede Dragan Adžić, antrenorul lui Budućnost, atât de mult își dorea trofeul. Cu Larvik a dat doar trei goluri, cât s‑o egaleze pe croata Andrea Penezić ca golgheter al competiției și suficient cât să contribuie la o victorie pe care și‑o dorea de mică, de când le spunea colegelor de la junioare că ea o să câștige într‑o zi Liga Campionilor, și că ăsta ar fi doar începutul.
Liga a fost primul trofeu al unui 2015 mai bun ca oricare sezon de până atunci. O lună mai târziu a fost cea mai bună marcatoare a naționalei în dubla cu Serbia, pe 26 august a împlinit 27 de ani, iar în decembrie a strălucit la Campionatul Mondial din Danemarca, unde a dat 63 de goluri și a pasat decisiv pentru alte 24. A fost cea mai bună marcatoare, cel mai bun inter stânga și cea mai bună jucătoare a turneului, de la care România s‑a întors cu medalia de bronz.
În tribunele de la mondiale, în sala de presă și la televiziunile străine s‑a vorbit despre cum merită, mai mult ca oricine, să fie numită cea mai bună handbalistă a lumii în 2015, o distincție pe care Federația Internațională de Handbal o oferă la început de an, pe baza voturilor specialiștilor, jurnaliștilor și fanilor. (Anul acesta, anunțul va fi făcut în aprilie.) Ar fi a doua jucătoare care primește titlul de două ori. Prima oară l‑a luat pentru rezultatele din 2010, când a pierdut finala Ligii cu Oltchim, dar a luat medalia de bronz cu România la Campionatul European. „E cel mai frumos moment din cariera mea”, spunea atunci, la 22 de ani. „Sper să fie doar începutul, am tot timpul din lume să devin mai bună și să câștig și alte medalii și abia îmi aștept viitorul.”
N‑a apucat să se bucure de trofeu pentru că au urmat operațiile – la umăr și la genunchi – care au purtat‑o mai mult prin cabinete medicale și săli de recuperare decât prin fața porții de handbal. Au fost momente când doar ea mai credea că va reveni și momente în care nici ei nu i‑a mai păsat când, cum sau dacă o va face.
Acum e din nou pe teren, din nou cea mai bună jucătoare din lume. Pentru că a învățat cât de imprevizibil e sportul, joacă fiecare meci ca și cum ar fi ultimul; cum a făcut în finala cu Larvik, cum a făcut și‑n Danemarca, deși avea dureri la picior și la glezne și abia își mișca umărul.
La începutul anului, a resemnat cu Budućnost pentru încă un sezon – refuzând oferte, inclusiv din România, de până la 250.000 de euro pe an, mai mult decât primește acum. Budućnost e cea mai bună echipă din Muntenegru și, momentan, din Europa, dar și clubul căruia spune că o să‑i fie mereu recunoscătoare pentru că a transferat‑o când era accidentată și a ajutat‑o să revină.
Ca să‑i înțeleg căderea și revenirea, dar și relația cu clubul, m‑am dus în februarie în Muntenegru. Voiam să vorbesc cu oamenii din jurul echipei și cu ea – deși știam că evită interviurile. Voiam s‑o văd jucând într‑un meci devenit clasic, Budućnost contra Győr. Și voiam să văd cum se simte cea mai bună jucătoare din lume după cel mai bun sezon al carierei.
Pentru că mă intimida atitudinea ei față de jurnaliști – pare mereu concentrată și serioasă – m‑am înarmat cu o scrisoare de la una dintre sutele de fetițe care vor să crească și să ajungă ca ea. „Mama mi‑a spus odată că ești singurul 8 de nota 10”, i‑a scris caligrafic și aplecat, Teo, o handbalistă de numai nouă ani din Războieni. „Pentru mine tu ești cea mai bună și vreau să fiu ca tine. Asta e clar.”
Citeste continuarea pe Decat o Revista.
* articol publicat inițial pe Hotnews.ro
