Ioana Mihalcea Jucătorii vin și pleacă. Dar nu așa

• Mi-a luat puțin mai mult timp să-mi dau seama de ce m-a impresionat atât de mult scena cu Salah de la finalul meciului cu Bournemouth.
• E clar că e un moment profund și de sine stătător, fără să aibă nevoie de explicații. Dar m-a pus pe gânduri. 

Rămas singur în fața „The Kop”, Mo a continuat să aplaude și să cânte alături de fani cântecul lui Jota, chiar și după ce colegii lui se retrăseseră spre vestiar.

„Oh, he wears the number 20,

He will take us to victory,

And when he’s running down the left wing,

He’ll cut inside and score for LFC.

He’s a lad from Portugal,

Better than Figo don’t you know,

Oh, his name is Diogo!”

Salah și acel plânset care te cutremură

Salah m-a îngrijorat în ultima lună și jumătate, atât de mult cât te poate îngrijora cineva al cărui fan ești, dar pe care nu-l cunoști personal și care e la mii de kilometri distanță de tine.

Întâi tăcerea, apoi absența de la înmormântare, apoi mesajul postat. „Până ieri, nu m-am gândit niciodată că mă va speria ceva când mă voi întoarce la Liverpool, după pauză. Colegii de echipă vin și pleacă, dar nu așa”.

Nu în ultimul rând, m-au îngrijorat imaginile cu el copleșit de durere când a mers la stadionul Anfield, cu toate florile și amintirile lăsate de fani în memoria lui Jota, alături de familia lui Diogo și Andre.

Aseară, acel plânset care te cutremură, apoi privirea pierdută către suporteri, o durere adâncă și împărtășită într-un mod devastator, ca între oameni care știu cu adevărat ce înseamnă acea pierdere.

Acele lacrimi șterse cu mâneca tricoului, care nu a putut însă opri încă un val de tristețe copleșitoare ce l-a făcut să plece spre vestiar, în aplauzele întregului stadion, ca și cum ar fi vrut să-l consoleze.

Așa cum scria cineva, ieri aveai impresia că Mo pur și simplu nu ar fi ieșit de pe teren fără să dea un gol pe care să i-l dedice lui Diogo.

Cu familia lui Jota în tribună, a reușit, l-a celebrat cum ar fi făcut-o el și a arătat spre cer.

Acum un an, Jota înscria în prima etapă. Azi, Salah îi dedică golul

Într-o lume în care fotbaliștilor li se spune că sunt prea sensibili, că sunt „domnișoare” (de parcă ar fi o insultă), ar trebui să fie normal să te manifești așa cum simți.

Poate că e ok să nu fii ok. Și dacă semnalul ăsta vine de la Salah, poate e foarte ok să nu fii ok. Chiar mai mult timp.

Când un coleg, un prieten, un fotbalist pe care-l admirai sau orice altceva ar fi însemnat Jota pentru tine moare atât de subit, alături de fratele său mai mic, poate că da, incredibila cruzime a acestei tragedii te face să-ți pui niște întrebări cu privire la propria existență sau la scopul vieții.

„Just bring Jota on”

Poate că încă îl cauți prin pozele de grup, pentru că Jota era mereu cel care făcea o față amuzantă sau o ghidușie.

Poate te uiți spre scaunul din vestiar și vezi că nu mai are geanta și ghetele puse la locul lor.

Poate nu mai faci quiz-ul din programul de meci, pentru că nu mai ai cu cine să te bați pentru puncte.

Poate nu mai joci FIFA o perioadă, pentru că Jota era gamer chiar înainte de a fi fotbalist și încă doare.

Poate glumele din vestiar sună altfel, pentru că nu mai vin de la unul dintre cei mai amuzanți oameni pe care îi cunoști.

Poate te uiți spre bancă la 2-2 și vrei să-l introduci în teren ca să întoarcă soarta meciului, așa cum făcea mereu, dar nu-l mai găsești acolo.

Poate iei numărul 20 la noua ta echipă, în amintirea celui cu care ai împărțit bune și rele.

Poate îți tatuezi ceva legat de el, ca să-l simți în continuare aproape, oriunde mergi.

E ok să nu fii ok. O spune prin lacrimile sale Mo Salah, omul care cere încetarea atacurilor israeliene, face an de an brad de Crăciun pentru copiii săi musulmani, în ciuda comentariilor agresive pe care le primește, și trage UEFA la răspundere pentru lipsa de atitudine față de Gaza. Un OM.

Impactul dispariției lui Jota e mult mai adânc decât pare. Iar cei care au trăit cu el zi de zi trebuie să trăiască acum cu absența lui și le e incredibil de greu.

Jucătorii vin și pleacă. Dar nu așa.