Silviu Tudor Samuilă Sinuciderea instagramabilă

• Sinuciderea instagramabilă face tot mai multe victime în cea mai narcisistă perioadă din istoria omenirii.
• Tehnologia ne-a oferit selfie-ul, rețelele de socializare platforma, iar goana noastră după validare ne face tot mai vulnerabili, uneori ajungându-se la nenorociri precum cea de la Crans-Montana.

Textul nu are legătură cu sportul, deși într-un minunat episod al Vorbitorincilor, Cătălin Striblea și Radu Paraschivescu reușeau să smulgă de la Răzvan Lucescu o radiografiere perfectă a relației dintre tânăra generație și conturile de Insta, Facebook, X sau Tik-tok.

Povestea antrenorul lui PAOK cum analiza de pe wall, a ajuns mai importantă pentru jucătorii săi decât ceea ce are el să le comunice.

S-a terminat meciul și toți dau buzna în vestiare, își iau telefoanele pentru a primi feedback-ul care îi interesează cu adevărat, cel al followerilor. Câte like-uri a luat golul meu? Dar comment-uri? M-au făcut praf, după vreun meci prost? Totul a ajuns să fie trecut prin acest filtru.

Imaginile inconștienței instagramabile

Într-o țară care a trecut prin Colectiv, orice veste legată de un incendiu te cutremură. Scenariul se tot repetă, din păcate, cu o frecvență mult mai mare decât ne-am imagina.

Și nu doar în state în care șpaga ține deschis un stabiliment, sau poate că și în SUA, Spania, Turcia, Franța sau Elveția, toate lovite din 2015 până în prezent de nenorociri asemănătoare, se închide un ochi dacă „atenția” este îndestulătoare.

Ceea ce îngrozește însă suplimentar la tragedia din Elveția, dincolo de numărul mare al victimelor și al răniților, sunt imaginile inconștienței instagramabile.

Ca și la Colectiv, niște blestemate de artificii declanșează infernul. Tavanul izolat începe să ia foc, iar filmările unor tineri te împietresc pur și simplu. Nu doar că nu fug din calea nenorocirii, ci își țin telefoanele pornite, hipnotizați parcă de vâlvătăile evident scăpate de sub control.

Pe fundal se aude o melodie a rapperului franco-algerian Lacrim despre femei ușoare, bani, Rolls-Royce-uri și sticle de șampanie, puștii continuă să o fredoneze și să danseze în timp ce din tavan încep deja să cadă bucăți incandescente ale izolației.

Unul singur își scoate cămașa și încearcă să stingă focul, restul par însă în transă. Se aud chiar strigăte încurajatoare „să ardă!” și niciunul nu și-ar stopa înregistrarea pentru a căuta un extinctor.

Nevoia de a filma, de a surprinde nenorocirea și de a o posta ulterior este deja mai puternică decât instinctul de supraviețuire, iar tragedii de genul sunt tot mai dese.

Auzi săptămânal de cetățeni de pe întreg mapamondul care fie au alunecat într-o prăpastie, fie au fost loviți de o mașină pe o șosea aglomerată, totul de dragul unui selfie dintr-un unghi riscant, care să le lase followerii cu gura căscată.

Nu știu câți dintre acei tineri au pierit sau au fost răniți în nenorocirea din noaptea de anul nou. E clar că măcar proprietarul telefonului a ieșit din barul respectiv.

Nu-mi dau seama nici dacă și ce rol a jucat consumul de alcool în acele secvențe cumplite, dar nu pot scăpa de nefericita senzație că parcă trăim într-o lume cu un simț al realității și al pericolului tot mai atrofiate. Poate că ar trebui să facem ceva în legătură cu asta.