Radu Naum O noapte la capodoperă

• Preluarea lui Luis Diaz la gol ar trebui expusă la Luvru. Alături de privirea lui Kvarașkelia, care e foc, ține în ea hotărârea fermă de a mânca lumea toată pe nemestecate.
• Focul ăsta trebuie să-l inoculeze Hagi jucătorilor noștri. Nu vor fi Kvara, dar se vor dezbrăca de pielea moale în care viețuiesc în multe meciuri. 

Acest PSG-Bayern ne lasă un mesaj enorm și simplu, unul pe care ar trebui să-l înțeleagă toți care trudesc la distrugerea celui mai popular sport.

Până la urmă, să joci fotbal înseamnă să joci fotbal, nu să te angajezi cu adversarul în negocieri de tip SUA-Iran. Cei ce nu fac asta merg la stadion ca muncitorii de la bandă, părăsiți de iubirea fără de care un teren de fotbal e o fabrică de șuruburi și nu un teatru al viselor.

Nu te poți îndrăgosti de un meci tacticizat cum Romeo nu se putea îndrăgosti de o Julietă a cărei pasiune ar fi fost să aranjeze geometric farfuriile în dulap.

Michael Olise, un fel de Michael Jackson

La ieșirea din meci, Kvarașkelia și-a făcut semnul crucii o singură dată. Nu de două ori, nu de nouă, nu de o sută nouă. Asta nu l-a făcut nici mai puțin credincios decât cohortele de pravoslavnici ai fotbalului nostru, nici nu l-a împiedicat să fie strălucitor.

Când ești la fotbal, fii acolo, nu în altă parte. Nu la biserică, nu la spovedanie, nu la Judecata de Apoi. Toate la timpul lor. Dacă le amesteci iese un carcalete care nu îmbată de fericire pe nimeni. Te îndepărtează și de credință, și de fotbal. Te apropie de superstiție, care e religia săracilor cu duhul.

Michael Olise e un fel de Michael Jackson. Felul în care se mișcă are ceva plutitor și ubicuu. Când avansează cu mingea la picior ai senzația că e, în același timp, și în stânga, și în dreapta, și pe mijloc, nu știi împotriva cărei fantome să te aperi.

E un copil care își trăiește bucuria infinit. Pleacă în acțiune iar și iar, cum ne dădeam noi la nesfârșit pe derdeluș iernile, am fi stat acolo până dimineața dacă ne lăsau părinții. Când m-am culcat mi-am imaginat că Olise e încă pe Parc des Princes, driblând cu lumina stinsă.

Meci de o frumusețe care taie respirația

Meciul ăsta ar trebui difuzat la Imax, ar fi mai tare ca Gravity sau Project Hail Mary. Cred că mulți ar uita să tragă aer în piept, ar trebui organizare chiar ca la fotbal, cu un echipaj SMURD gata să intervină în ajutorul privitorilor sufocați. E de o frumusețe care taie respirația.

Când ne vor mai vorbi alții despre mize, despre bani, despre frica de a-și pierde postul să ne aducem aminte de acest meci, despre ce mize și ce bani erau în joc pe acest cu adevărat Parc al Prinților.

Ce presiune enormă apăsa pe capul de pelerin medieval al lui Luis Enrique sau pe cel de călău din Războiul de treizeci de ani al lui Kompany. Să nu ne mai păcălească nimeni.

A trăi contorsionat, încruntat, zgârcit cu frumusețea înseamnă a-ți rata esențialul vieții, care e acela de a crea lumină în ochii tăi și ai celorlalți.

Când o să mai auzim „nu mă interesează decât cele trei puncte” să știm că ăsta e un proiect despre întuneric. Să nu ne mai plângem. Să nu mai suportăm.

Să înlocuim zisa tocită „victoriile aduc victorii” cu „urâțenia aduce urâțenie”. Poți câștiga și termina învins. Așa cum din meciul de la Paris ambele echipe au ieșit învingătoare. Ele vor rămâne în istorie. Ai noștri vom rămâne cu amărâtele de puncte. Care se mai și înjumătățesc.

Un meci etern

PSG-Bayern a fost mai mult decât un meci fabulos, a fost o maternitate. E actul de naștere al multor copii care se vor visa Diaz sau Doue și care vor deveni ei înșiși fotbaliști cu nume mare, pentru ca mai apoi să fascineze alți copii, într-un viitor pe care nu-l vom mai cunoaște.

De aceea, acest meci va fi etern, căci va trăi prin alții și alții, la nesfârșit. Ca orice operă de artă, nu va cunoaște moartea. Privindu-l, am atins și noi, pentru o clipă, nemurirea.