Publicat:
07.06.2026, ora 15:06
Actualizat: 07.06.2026, ora 15:25
- Gheorghe Hagi nu doar că și-a suflecat mânecile la meciul cu Țara Galilor, și-a aruncat sacoul. A rămas într-un tricou alb, ieftin. Vai, dragă, nu era de firmă!
- S-a agitat ca antrenorul unei echipe care se luptă pentru evitarea retrogradării. De fapt, nu asta este România, o echipă care luptă să nu retrogradeze laolaltă cu națiunile mici ale fotbalului?
Este exagerată bucuria pentru victoria cu Țara Galilor? Entuziasmul lui tratat cu rezervă de selecționerul galez Craig Bellamy la salutul de final? Probabil că da, dar nici cenzura sentimentelor nu este o terapie productivă. Așa că hai să privim pozitiv (nu ne spune el mereu așa?) rezultatul și felul în care a jucat naționala lui Hagi.
2-1 cu Țara Galilor, o echipă care sincer vorbind a fost mai aproape decât noi de o calificare la Cupa Mondială. Un 2-1 cu alte mari ocazii și cu niște galezi care erau dominați inclusiv în jocul aerian, asta înseamnă o schimbare de atitudine care nu poate fi rodul întâmplării.
Dar este deja România naționala lui Hagi?
Prin felul în care își impune personalitatea, da, este echipa lui. El nu are limite în a-și afirma voința și concepția despre fotbal.
Nu că Hagi nu este omul jumătăților de măsură, Hagi este omul supra măsurilor. El vrea totul dintr-o dată. Vrea implicare, seriozitate, supunere, vrea sacrificiu, dar și plăcere a muncii bine făcute. Vrea curaj, vrea ca oamenii din jurul lui să nu își mai seteze limite.
Dar inclusiv creațiile sale, copiii lui, nu au crescut cât niște eucalipți. De ce, Gică? Toți, dar absolut toți, începând cu Ianis și continuând cu Răzvan Marin, Tudor Băluță, Florinel Coman, Cicâldău, Ghiță nu s-au proiectat spre stele. Nu avem nici măcar o excepție. Unul singur măcar care să fi spart bula călduță.
Nu au putut mai mult? Nu au fost pregătiți pentru viață cât erau pregătiți pentru fotbal? Nu știm.
Chiar luptăm să nu retrogradăm
Felul în care s-a zbătut Gică pe marginea terenului, ca un antrenor al unei echipe mici, care se luptă pentru evitarea retrogradării, spune totul.
România chiar se luptă pentru evitarea retrogradării din rândul națiunilor care contează. Naționala Generației de Aur, produs paradoxal, dar explicabil al așa-numitei Epoci de Aur ceaușisto-comuniste, era o națională care își câștigase un loc respectabil și respectat.
De la începutul anilor ‘90 până la jumătatea primului deceniu al anilor 2000 am fost constant printre primele 10-15 naționale ale lumii. Locul 5 de la Mondialul american din 1994 este neverosimil astăzi, iar cei care contestă sintagma „Generația de aur” ar trebui să priceapă valoarea simbolică a acesteia, nu sensul strict literal.
Știe acest lucru?!
Hagi vrea să recâștige acea statură pe care o avea naționala al cărei căpitan și lider de valoare era. E un pariu nebunesc, dar normal pentru el. El, Gică Popescu, Răducioiu, Ilie Dumitrescu, Ionuț Lupescu, Dorinel și ceilalți erau jucători de altă calitate față de materialul pe care îl are acum la dispoziție un selecționer.
Gică știe acest lucru, știe?!, și tocmai de aceea nu pozează în selecționerul de tip sfinx, care levitează liniștit dirijând jocul.
Hagi și-a aruncat sacoul și a rămas într-un tricou alb, ieftin, în care a transpirat până a cerut prosopul să se șteargă.
Hagi a muncit, a strigat la jucători, și-a certat secunzii, a cerut el schimbările în locul delegatului, l-a abordat pe arbitrul de rezervă cum nu o făcea nici când antrena Farul.
New school fără Old school
Trebuie să ne obișnuim cu această imagine și cu așteptările nu o dată nerealiste ale noului selecționer. Deocamdată e cooperant, dar vor apărea și reacțiile dure în curând, atunci când va fi tamponat de presă. Dar va fi?
Nu că ăsta e rolul jurnaliștilor, doar să îi enerveze pe Crina Pintea și pe Gheorghe Hagi, dar bag de seamă cumva nostalgic că Old school lasă pe zi ce trece locul New school, cu ziariști din ce în ce mai cuminți și mai boniști.
Așa cum scria și Radu Naum, lui Gică îi suntem datori cu păreri sincere, nu cu mănuși pufoase care să-l mângâie. Deja a comis câteva erori de selecție monumentale, vor urma și altele.
Una ar fi neconvocarea inițială a lui Adrian Rus. Rus i-a răspuns cu o promptitudine aristocratică, prin fotbal. Altele ar fi insistența cu acest Lisav Eisat și creditul acordat lui Aioani.
În schimb, Hagi a știut însă ce pedală să apese pentru ca Louis Munteanu să arate iar cum arăta când câștiga titlul cu Farul, pare că începe să-l scuture de rugină pe algaraffistul Coman, l-a integrat excelent pe micuțul David Matei.
Sunt impresii fugare, după un meci amical, nu verdicte. Un editorial nu dă verdicte, în cel mai bun caz dă dureri de cap.
Un antrenor mai bun
Hagi și-a terminat repede trialurile, de acum începe treaba serioasă. Cu Polonia, Suedia și Bosnia nu va mai fi vreme de încercări.
Ceva e sigur. Cu el, un lucru este exclus. Să ne plictisim. Autoproclamat decarul suprem al fotbalului românesc pornește la drum cu un capital de simpatie populară mai mare decât toți predecesorii, ceea ce îi va fi scut o vreme. Hagi la 61 de ani este un antrenor mai bun decât Hagi la 36 de ani, prima dată când avea pe mână naționala.
Știe mai mult fotbal. De fapt, este dopat cu fotbal, la orice control antidoping ar sparge eprubetele. Îl suspectez că dacă își propune poate fi și mai înțelept.
