Cristian Tudor Popescu Nole n-a jucat cu nimeni

• Nu mai știu ce să scriu de omul ăsta. Dar nu pot să nu scriu.

Nole s-a dus la Shanghai Masters 1000 ca să lupte cu jucători cu cel puțin 10 ani mai tineri. Marii lui rivali, Federer și Nadal, au plecat din arenă în cerul zeilor tenisului.

Simpla prezență a lui Novak Djoković într-un meci ATP e un miracol - te temi să nu se destrame.

Pe deasupra, căldura și umezeala Shanghaiului, care l-au îngenuncheat până și pe un cârlan vivace ca Holger Rune.

Rolex Masters nu-i lipsește din panoplie, Nole a mai câștigat turneul de vreo 4 ori. Are cele mai multe turnee Masters 1000 câștigate din istoria tenisului.

Și atunci, ce Dumnezeu poate să fie înlăuntrul său ca să-l mâne într-o luptă la frontiera omenescului?

Învingându-l în sfertul de finală pe belgianul Bergs, Nole a mai avut puterea să declare: „M-am străduit să rămân în viață pe teren”. Și chiar asta a făcut. Nu doar în meciul cu Bergs, în toate meciurile precedente.

Cu fața congestionată, respirând ca un pește pe uscat, părea că în orice clipă poate să abandoneze. După ce a pierdut setul 2 cu Jaume Munar, a căzut pur și simplu din picioare, zdrobit. După minute întregi, s-a ridicat și a câștigat decisivul cu 6-2.

La un moment dat, l-am văzut lovindu-și tare cu racheta pulpele chinuite în nenumărate contre-pied-uri și sprinturi. Parcă i-ar fi dat bice unui cal. Mi s-a strâns inima, dar în secunda aceea am înțeles ceva.

În toată viața lui în tenis, Novak Djoković NU A JUCAT CU NIMENI. Nu s-a uitat dincolo de fileu. Nici racheta, nici mingea nu l-au interesat.

Singurul lui adversar a fost propriul său corp pe care creierul său l-a silit să facă lucruri inimaginabile.

Gândiți-vă că tenisul lui Nole se compune în primul rând din miile de ore petrecute în antrenamente de stretching, în izolare și tăcere, doar el și trupul lui.

Nu știu cum și când androidul Nole, pe care îl iubesc din nou, de când a părăsit Serbia brutelor naționalist-putiniste ale lui Vučić, va ieși de pe teren...