Dan Udrea Vindecare posibilă

• Pe vremuri, oamenii își pierduseră încrederea în arbitraj, așa cum astăzi și-o pierd în justiție.
• Dar a fost posibil și procesul invers. Fotbalul ne povestește cum.

Arbitrul e magistratul fotbalului. E enervant și necesar. E izolat, dar se vorbește despre el.

Sigura diferență, majoră, e că unul judecă un meci de fotbal, celălalt procese, deseori destine. Chiar dacă sunt penale, comerciale sau civile, procesele au mize. În penal, se ajunge la oameni cu greutate sau la prejudicii de zeci și sute de milioane.

La bază însă, în sport și în justiție există același fundament pe care se construiește credibilitatea: onestitatea, încrederea publicului și a părților arbitrate. Nimeni n-ar intra pe teren sau într-o sală de judecată dacă n-ar avea încredere că există măcar ipoteza obiectivității.

Arbitrii lasă jocul să meargă, magistrații lasă timpul să curgă

Justiția a fost capturată, așa ni se spune în documentarul Recorder. De fapt, nu ni se spune, ni se și dovedește. Cu mărturii. Se vorbește despre artificiul prin care justiția a lăsat să se prescrie dosare grele, pentru a-i face scăpați pe cei vinovați.

E ca atunci când arbitrii închid ochii la un penalty clar, lăsând jocul să curgă în favoarea celor pentru care au interes să nu se acorde penalty. Arbitrii lasă jocul să meargă, magistrații au lăsat timpul să se scurgă.

În aceste exemple, mobilul e comun: atingerea unor obiective care nu au la bază onestitatea, moralitatea, legalitatea, respectul față de meserie. Mai pe scurt: coruperea unui proces sportiv sau juridic.

Capturarea, dar din celălalt sens

Toată lumea e de acord până aici. Trebuie însă ceva adăugat. Că o justiție acaparată e și atunci când condamnările sunt la comandă. Indiferent că numele condamnatului e un personaj care în percepția publicului e deja vinovat.

Un arbitraj la comandă e și atunci când se acordă un penalty inventat, când se lasă un gol din ofsaid sau când există o eliminare injustă. Nu doar când se închid ochii la un penalty clar.

Justiția și arbitrajul sunt acaparate și când sunt acaparate din sens invers. A fost o vreme când România savura și chiar părea că se hrănește cu spectacolul oferit de condamnările care se petreceau pe bandă rulantă. Atunci, în afară de cei care o pățeau, nimeni nu se întreba dacă justiția era capturată.

Principiul era: există oameni grei trimiși la închisoare, justiția e corectă. Să nu fim naivi!

Dacă România câștigă dintr-un penalty inventat nu e tot o injustețe?

E ca atunci când naționala noastră sau o echipă de club din România câștigă după o decizie eronată. Ne bucurăm și uităm să spunem că s-a produs, de fapt, o injustețe la fel de mare.

Ce e cu adevărat grav e însă altceva. Că dacă în justiție sau în arbitraj are loc un scandal imens, precum cel de acum dezvăluit de Recorder, consecința e una singură: pierderea credibilității. Afectat nu e un om sau un grup, ci o profesie. Greu s-a reclădit încrederea în arbitraj.

Vă amintiți? Acapararea arbitrajului românesc de către Cooperativă în anii 90 a făcut ca toți arbitrii onești, și au existat destui, să poarte pe ei ștampila de corupți și să fie judecați la grămadă. Chiar și cine greșea omenește era catalogat că o face la comandă.

Sigur că era nedrept, dar era instinctul normal al publicului. După atâția ani de arbitraj corupt și la comandă, spectatorii și telespectatorii nu mai acceptau că unii încearcă să fie corecți, dar o mai dau și în bară fără să aibă un interes ascuns.

Cu ce gânduri intrați azi într-o sală de judecată?

La fel se întâmplă și astăzi în Justiție. Dacă mâine ați intra într-o sală de judecată ați avea convingerea sută la sută că o să aveți parte de un proces corect? Nu v-ar rula prin minte cele 120 de minute din documentarul Recorder și pașii vi s-ar face tot mai mici până la sala de judecată?

Alt exemplu: dacă în zilele, săptămânile, lunile, anii care vin o să aflăm despre o decizie de achitare a unui nume greu acuzat de evaziune sau corupție o să acceptăm că s-a făcut dreptate sau iarăși vom argumenta cu ceea ce am văzut în filmul Recorder? Filmul și-a făcut treaba, dar efectele depind de felul în care statul va reacționa.

Sunt oameni care astăzi contestă deja în spațiul public decizii ale Instanțelor din anii trecuți, argumentul fiind doar că „ați văzut ce e în documentar, nu e clar?”

Și, în final, rămâne o singură întrebare: Cum vor recăpăta oamenii încrederea că atunci când trebuie să se facă dreptate chiar se face dreptate?

În fotbal a fost posibil încet, încet, pentru că au apărut figuri noi (din generația lui Sandu Tudor), dar mai ales comportamente diferite. Și pentru că a existat o presă onestă. Și asta contează.