Cătălin Tolontan „Ai făcut ceva bun!”

• Un recent studiu din SUA arată că discursul public este mai negativ acum decât în orice alt moment din anii 1850.

O întâmplare de ieri. Primesc un mesaj. Interlocutorul spune că a trimis un articol pentru GOLAZO. Era ceva la zi, de la un eveniment mondial în derulare.

L-au publicat înainte ca autorul să vadă

Dau un telefon în redacție. „E deja publicat”, îmi spune vocea din sediu. Nu-mi dau seama dacă este ușor iritată sau serios amuzată. Uneori ambele înseamnă același lucru. Eu sunt liber, dar întotdeauna e cineva într-o redacție, chiar dacă nu se lucrează fizic, în sediu, 24/7.

Telefoanele mobile ne-au răpit posibilitatea de a nu fi găsiți. Și, de fapt, de a nu lucra. Munca de la distanță e o păcăleală genială care ne-a fost aplicată: nu poți trage o linie cu creta între sufragerie și dormitor, ca să separi locul lucrului de la distanță de casa ta.

Telefon de la Radu Cosașu: „Te voi insulta: ai făcut ceva bun!”

Revin cu un mesaj către autorul articolului. E mirat că a fost publicat atât de repede. Are o mie de ani de experiență și este unul dintre gazetarii care vor rămâne peste încă o mie de ani. Îi spun ceva, îi explic că o colegă muncea și o făcea bine.

Dar nu-i spun tot, din politețe, din drag, din sentimentul obișnuinței de a ne transmite mai degrabă lucrurile rele, decât reușitele.

Radu Cosașu avea acest obicei de a rupe „obișnuința veștilor proaste”. Suna telefonul. Te cunoștea sau nu te cunoștea, avea același ton ceremonios și jucăuș: „Bună ziua, sunt Radu Cosașu, am sunat să vă spun că mi-a plăcut mult ce ați făcut. Știu că nu se sună pentru lucruri din astea, dar am zis să te insult: „Ai făcut ceva bun!”. Și râdea. De fiecare dată râdea.

Întâmplarea face ca jurnalista care a preluat, a aranjat jurnalistic și tehnic articolul de ieri și l-a publicat înainte ca autorul să vadă, îl cunoaște bine pe Radu Cosașu.

Vocea

Editorul de tură de ieri de la GOLAZO, adică șeful siteului, era Ioana Mihalcea. E unul dintre cei mai buni oameni cu care am lucrat vreodată. De departe. Când eram la GSP, Ioana se ocupa de relația cu Radu Cosașu. Îi prelua articolele.

Cosașu avea o rubrică săptămânală de sport, nu a renunțat niciodată la ea. Credea în puterea intelectuală nefandosită a sportului. Era din stirpea Camil Petrescu, Ion Băieșu sau Fănuș Neagu, scriitori care nu disprețuiau jocurile copilăriei prelungite toată viața. Autorul articolului de ieri e din aceeași categorie.

La Jocurile Olimpice de la Londra am văzut un parc unde scria: „Accesul adulților neînsoțiți de copii este interzis”. Bun sfat de viață: ar trebui să nu ni se permită accesul la vârste în care nu ne mai însoțește copilul din noi.

O vreme, la ProSport, Cosașu trimitea articolele scrise de mână în redacție. Apoi, când viteza epocii a crescut, le scria de mână și de dicta prin telefon. Ani de zile, la Gazetă, Ioana Mihalcea a fost vocea cu care vorbea Radu Cosașu. Din reporter de teren, Ioana a devenit redactor apoi editor, o muncă de coordonare. Din simțul datoriei și pentru că îl respecta enorm pe Cosașu, jurnalista a ținut să continue să îngrijească, săptămână de săptămână, articolul scriitorului, până la publicare.

Nu s-au întâlnit niciodată. Radu Cosașu a scris, la un moment dat, despre „vocea pe care o aud în fiecare săptămână”.

Mulțumim!

Trăim vremuri atât de beligerante, încât nu mai avem timp să spunem celui de lângă noi „ai făcut o treabă bună” sau „mulțumesc”. Un studiu recent din SUA arată că discursul public este mai negativ acum decât în orice alt moment din anii 1850. Interesant ar fi și un studiu la noi, în România. Cum stăm la ostilitatea „unu la unu”? De două secole de conviețuire niciodată nu am fost atât de acri și de separați.

Mulțumim! Pentru articol, pentru muncă. Și, mai ales, vă mulțumim că ne citiți.