Simona Halep, Grand Slam-ul și frumusețea Soranei Cîrstea - Poveste despre corupție, generația de aur și distracțiile de pe Lipscani

​Sportul unește culturi, sportul sparge bariere. Par vorbe gratuite, dar am primit confirmarea în vecinătatea complexului de la Roland Garros. Ce se întâmplă când un român, un israelian, o grecoaică și un croat nu au aproape nimic în comun în afară de sport? (și nu, nu e banc) Rezultă o discuție pe cinste.

Roee Preis, jurnalist israelian acreditat la Roland GarosFoto: Adrian Ilincescu/ HotNews.ro

Cum s-a ajuns la această poveste, pe repede înainte

Ajung în complexul de la Roland Garros, îmi iau în primire acreditarea, biroul și dulapul pentru care am plătit zece euro. Acolo pot sa îmi "ascund" tot ceea ce reprezintă pe aleile atât de lungi dintre arene.

Ca orice om care mai vorbește cu el din când în când cu voce tare, îmi reproșez unele chestii în legătură cu nereușitele (aici era vorba de conectarea la rețeaua internă destinată jurnaliștilor, unde primești diverse informații atât de utile). Rostesc printre altele un retoric "Ce faci, mă?", iar răspunsul vine mai repede decât mă așteptam: Aaaaa, Romania, nu? (scrierea fără diactice nu înseamnă o întoarcere a HotNews-ului la vechile obiceiuri, încerca doar să exprime pronunția respectivă).

Văd o figură prietenoasă, genul de om care se comportă de parcă te-ar cunoaște de-o viață (da, opusul meu, clar extremele se atrag). Îl cheamă Roee Preis (am verificat de mai multe ori numele pe acreditare) și este israelian (are și cetățenie germană - ce combinație interesantă).

Știe multe cuvinte în română (vedeți că am găsit diacriticele?), iar eu mă gândesc că trebuie să îmi cenzurez anumite trăiri de rușinea acestui jurnalist care pare să înțeleagă prea multe în limba noastră. A fost alarmă falsă, nu stăpânește vocabularul de peluză.

Ieșirea la bere

Roee este prieten cu toată lumea, nu doar cu mine. E și normal să fie așa, sunt oameni care au în comun și alte Grand Slam-uri. Îmi povestește multe despre România în scurtele întâlniri dintre diverse meciuri, iar eu sunt sigur că a fost pe meleagurile noastre. Îl întreb, iar legătura cu România este dată de un antrenor de tenis, fost prieten cu tatăl său (din păcate, acesta din urmă a murit în urmă cu patru ani). A strâns multe informații (cunoaște chiar și numele noii campioane a României), știind pe deasupra și următoarele: mămăligă, bine, ce face, haide, salut, noroc. Suficient cât să te descurci la o ieșire la bere.

Profitând într-o seară de programul un pic mai lejer, îl invit la o bere. Simt că este genul de om care are atâtea povești să îți spună. Acceptă, iar la scurt timp după ce îmi vorbește despre frumusețea Soranei, despre ghinionul Simonei în lupta spre primul Grand Slam și despre cea mai urâtă lovitură de tenis din lume (n.r. slice-ul de forehand al Monicăi Niculescu), la terasă își fac apariția alte două persoane.

Se salută cu multă bucurie, dar nu mă lasă sub nicio formă în afara discuției. Saša Ozmo (croat) și Vicky Georgatou (grecoaică) mă fac să mă simt de-al casei (deși ne vedem pentru prima dată), iar conversația este dusă mai departe de ceea ce ne unește până la urmă, sportul (toți suntem acreditați la turneul parizian).

"Cum e să ai un sportiv atât de important în țara ta? Ea (n.r. Simona) ține toată presiunea pe umerii ei de atâta timp. La fel ca Novak în Serbia", vine o întrebare care face referire la Simona Halep. În mintea mea, răspunsul se conturează rapid: "Dacă ea și celelalte fete nu ar fi fost unde sunt acum, eu nu mai eram pe aici prin zonă". Cred că e valabil petru toate națiile care au în anumite domenii.

Filmul Bacalaureat (Graduation), Generația de aur și corupția din România

Prind puțin curaj și întreb cum se vede țara noastră din exterior. Mi se răspunde tot cu o întrebare: din punct de vedere sportiv sau în general? Cum vreți voi, vine completarea mea.

Răspunsul se conturează în jurul filmului Graduation (n.r. Bacalaureat), pe care recunosc că nu l-am văzut până acum, despre care Roee are numai cuvinte de laudă. E vorba de corupție, iar acesta e cuvântul care se află pe buzele celor cu care stau la masă atunci când vine vorba despre România.

"Nu-ți face probleme, e o chestie generală pentru țările din fostul bloc comunist, să nu crezi că pe la Belgrad este altfel", completează Saša Ozmo. Nu știu cum este în Serbia, nu am urmărit niciodată îndeaproape această țară, aproape toate cunoștințele mele duc spre Novak Djokovic, la fel cum toate drumurile duc la Roma.

Discuția face o mică pauză, de parcă fiecare are ceva pe suflet, iar apoi Vicky mă întreabă pe cine susțin din fotbalul românesc. În minte îmi vine ceva, dar nu rostesc cu voce tare. Sunt 11 ani de la moartea lui Gicu Dobrin, iar de atunci FC Argeș nu a mai fost niciodată la fel, pierzându-și (ca multe alte echipe) sufletul, identitatea.

Cum nu am rostit niciun nume de echipă, grecoaica cu un debit verbal apreciabil a preluat frâiele discuției, punându-mă să ghicesc care îi este echipa favorită din campionatul elen. Recunosc, am trișat: am zărit culorile "magice" la profilul ei de Facebook - tocmai ne împrietenisem virtual (n.r. galben-negru) și am știut că este vorba de AEK Atena. "Daa, ești primul care nu spune PAO (n.r. Panathinaikos) sau Olympiacos. Am câștigat titlul în acest an", se mândrește ea. "L-ați furat", vine completarea din partea lui Saša.

Mondialul din 94, DVD-urile și "falsul" Novak Djokovic

"Mondialul din 94 este primul de la care îmi amintesc toate meciurile, tot. Mi-am făcut și DVD-uri și când am timp le revăd cu fratele meu", povestește cu înflăcărare croatul care îl numește pe Nole "cel mai bun agent de PR".

"V-am urmărit echipa aia fantastică, ce meciuri ați reușit în SUA, victoria contra Argentinei va rămâne în istorie. Hagi, Popescu, Petrescu, Dumitrescu - da' chiar, ce mai face? - Munteanu, Stelea, Belodedici". Saša Ozmo chiar știe incredibil de multe despre ultima echipă mare de fotbal a României. "Să nu crezi în tot ceea ce spune Nole, pentru puțină atenție va fi suporterul oricărei echipe din lume", completează cu patimă Saša, atunci când eu îi spun că Djokovic ar fi fan AC Milan.

"Ce s-a întâmplat cu fotbalul de la voi? De ce este atât de jos în ultima perioadă?" Nu vreți să ne întoarcem la tenis? Le răspund eu. Chiar nu vreau să stric sărbătoarea Roland Garros-ului cu discuții despre Voluntari, Chiajna sau Juventus. Juventus București, desigur.

Simona, pentru ediția din acest an

"Au rămas câteva jucătoare chiar bune la turneul ăsta, însă eu vreau să câștige Halep", spune Roee Preis. "Da, și eu la fel, iar dacă nu va fi ea, măcar să fie Muguruza", completează Vicky. "Hai să fie Simona", este părerea unanimă a mesei. Sunt oameni care au urmărit-o la multe turnee importante, știu despre ce vorbesc și consideră că a venit și vremea ei să cucerească un Grand Slam. Timpul ne va răspunde și la această întrebare.

Aveți o școală importantă de tenis în România, nu?

Atâtea fete la nivel înalt, e plin de românce pe terenurile de la Roland Garros (și nu numai). Impresia este că avem o puternică scoală de tenis, care ajută și lansează jucătoare pe bandă rulantă. Cel putin asta este senzația celor cu care împart o bere. "Da, cea mai importantă academie de tenis din România este reprezentată de părinți, doar ei stiu ce înseamnă suferința în acest sport costisitor", le spun răspund eu.

Și-ar dori ca Sorana să ajungă mai sus în turnee

"Îmi place tenisul ei, e exploziv, iar forehand-ul e capabil să distrugă multe defensive. Mi-aș dori să o văd mai sus în turnee, e atât de frumoasă. Din păcate, nu prea e constantă" - Roee Preis, despre Sorana Cîrstea.

Lipscani, mândria Bucureștiului

Saša Ozmo este singurul din cei trei cu care împart o masă rotundă care a ajuns pe meleagurile noastre. În urmă cu doi ani, a stat câteva zile în București și a povestit cu bucurie (și nostalgie în același timp) despre viața de noapte a capitalei. "Lipscanii, no?" Da, Lipscani, zona care nu doarme niciodată și care îi vrăjește pe turiștii dornici de aventură.

Discuția începută cu o oră și jumătate în urmă este întreruptă abrupt, fără pic de sensibilitate, precum un "time violation" rostit atunci când liniștea de pe Chatrier îți țiuie în urechi: "Mai doriți ceva sau vă fac nota de plată?" Nota, e deja târziu, iar mâine de la prima oră toată lumea are treabă. O apucăm fiecare în altă direcție, cum am putea să ne pe străzi când Parisul are atâtea?

* articol publicat inițial pe Hotnews.ro