Dan Udrea Lumea lui Becali, stăpânul care nu îți dă voie nici să-ți plângi părinții

• Când jucătorii de la FCSB dansau pe teren după 2-0 cu Dinamo, Adrian Șut plângea în vestiar. Tocmai aflase că tatăl său își trăiește ultimele clipe. Și chiar s-a stins câteva ore mai târziu.
• Azi, Gigi Becali i-a cerut lui Șut să se întoarcă în cantonament chiar în ziua în care își conduce părintele pe ultimul drum.
• O reacție tristă și scandaloasă în același timp

Intervenție a lui Gigi Becali în cursul zilei de astăzi, la Fanatik. Explicând cum vrea să arate echipa la derby-ul cu Rapid, a fost întrebat și despre Șut, al cărui tată a murit luni după-amiază.

„MM e acolo și a zis că Șut vine vineri (n.r. - înapoi la echipă), că joi îl înmormântează pe tatăl lui. Dumnezeu să-l ierte, dar … Șut zice că vrea să vină vineri la București, că au nu știu ce datină. I-am transmis lui MM: «Nu accept asta». Ce datină? Datinile sunt alea din cărțile sfinte. Și mie mi-a murit tatăl, l-am, îngropat, la revedere. A doua zi continuă viața. I-am zis (n.r. lui Șut) să se întoarcă joi, iar vineri să fie la antrenament”, a spus Becali.

Sentimentul pe care îl încerc parcurgând declarația lui Becali e un cocktail amar între revoltă, dezgust și stupefacție. 

Șut nu primește permisiune să-și plângă părintele, așa cum dorește, pentru că Gigi Becali are un meci de fotbal.

De fapt, fiindcă are meciurile lui cu Șucu și Șumudică. Și, în numele acestui orgoliu, îi ordonă unui băiat de 25 de ani ca în ziua în care își înmormântează tatăl să dea fuga imediat la aeroport și de acolo în cantonament, ca nu cumva să nu joace fotbal peste 3 zile.

Că Gigi Becali le spune antrenorilor cum să facă echipa sau jucătorilor cum să lovească mingea a ajuns să nu mai fie considerat atât de grav, deși este.

Pe de o parte, el chiar se crede antrenor după atâția ani în care imixtiunea lui a crescut exponențial. Pe de alta, e o chestiune de asumare profesională, pe care niște oameni (antrenorii) sunt liberi să o accepte sau nu. Aceea de a fi încălecați de Becali în domeniul fotbalului. E o alegere, nu o obligație. 

Dar să ajungi să-i dictezi unui angajat cum, cât și până când are voie să-și plângă un părinte e deja o limită peste care Becali trece într-o mod care oripilează.

„Eu sunt stăpânul și cine lucrează cu mine trebuie să mă știe de stăpân”, a spus de multe ori cel căruia nu-i pasă decât de propriul orgoliu. 

În lumea lor, a stăpânilor, să-ți plângi părintele plecat pe altă lume nu valorează nimic. Stăpânii nu dau doi bani pe oameni, pe sentimentele lor, pe problemele lor.

Ei gândesc doar pentru ei, doar în beneficiul lor, chiar dacă acest lucru înseamnă să calce în picioare orice. Chiar și ziua în care rămâi fără cel care ți-a dat viață.

Când Șut a plecat de lângă tatăl său suferind, pentru a se recupera la Belgrad, după leziunea musculară, lui Becali i-a plăcut.

Când a intrat să joace în derby-ul cu Dinamo, deși tatăl său își trăia ultimele clipe pe acest pământ, iarăși a fost bine pentru Becali.

Când Șut stătea singur în vestiar, imediat după derby, și plângea realizând că tatăl său se va stinge, Becali intra în direct la televiziuni și își savura victoria. Și iarăși a fost bine pentru Becali.

Când însă un om are nevoie de susținere, de înțelegere și de compasiune, în fața unui moment care îl poate dezechilibra emoțional mult timp de aici înainte, atunci Becali se comportă ca un stăpân. Iar stăpânii nu te lasă nici să-ți plângi părinții așa cum fiecare dintre noi găsim de cuviință.