Cristian Munteanu Je suis Bărbosu

• Ana Maria Bărbosu va afla astăzi dacă va avea câștig de cauză la Tribunalul de Arbitraj Sportiv de la Lausanne.

Je suis Bărbosu. Nu, nu acela. Dacă eram, Ana Maria ar fi urcat, rămas, și niciodată coborât de pe podium.

Momentul în care Ana duce mâna la plex, iar steagul tricolor i se scurge printre degete, ca bronzul topit prin visurile alchimiștilor, e durere cinematografică.

Pentru noi, cei care o priveam la televizor. Ecrane ce ne dau senzația că suntem empatici, dar care ne țin la distanța sigură pentru a nu ne fărâma iluzia. Ecranele care nu sunt oglinzi. Ce invenție minunată.

Candoarea cu care Ana își lipește palmele de obraji, semn universal al uluielii, ne-a ocolit. Poate nu pe toți.

Majoritatea nu mai tresărim decât la stridențe, urlete, conspirații. Suntem atât de dizolvați, încât doar asta ne mai aduce împreună. Mă rog, alături.

Demnitatea Anei Maria Bărbosu

În clipa în care o parte însemnată a României se lupta, pentru a câta oară, cu SUA, Ana era aproape singură în camera ei. O mână de oameni o sprijinea. Încercau să o țină în palmă, ocrotită.

Ana lupta cu „rușinea” de a fi urcat pe podium și apoi de a fi coborâtă. Cu nedreptatea. Cu durerea din plex. Fără personaje strălucitoare care să-i fie scut.

Cine a trăit tristeți mari, definitorii, care împart viața în atât de comunele „înainte” și „după”, înțelege singurătatea acelor momente.

Am urmărit interviurile de după finala de la sol. Ce să spui, la 18 ani, după o asemenea dramă sportivă?

Ana a fost întrebată „ce ai simțit?”. Dacă există ceva „mai” groaznic decât pierderea unei medalii olimpice, atunci sigur întrebarea asta e.

A reprimat lacrimile, cu eleganță, a evitat un posibil răspuns crud, dar perfect de înțeles, apoi a zis: „E un pic greu”. Un salt în afara bătăii puștilor vânătorilor.

Nimic nu e mai greu decât să ai demnitate atunci când pierzi de o asemenea manieră. Pentru că, lesne de înțeles, îți vine să arunci vina în spatele tuturor. Iar, câteodată, chiar alții sunt vinovați. Dar modul în care o faci e definitoriu. E diferența între o medalie și caracter. Doar una dintre cele două se poate topi.

Ana a declarat că a plâns două zile înainte de finala de la sol. Își dorea nespus să ducă România, după 12 ani, pe un nou podium olimpic. Nu ne-a spus cât a plâns după. Dar, din interviul de astăzi, aș spune că mult.

Anei nu-i place exhibiționismul. Dar, din păcate, face parte dintr-un popor care doar la așa ceva mai reacționează. La poale ridicate-n cap.

Să accepți regulile unui concurs nu înseamnă fatalism

Știu că unii au senzația că atitudinea Anei este una fatalistă. Că trebuie să luptăm pentru drepturile noastre. Că trebuie să ne batem cu americanii, cu chinezii, cu rușii, cu toată lumea. Și așa și este. Ana vrea medalia. Nu banii, nu mașina. Medalia.

Pentru ea, pentru cei care au crezut, pentru familie. Pentru România. Dar știe și care sunt regulile jocului. Iar, dacă acestea s-au respectat, o să ia o medalie la Los Angeles, în 2028. E un pic de așteptat, dar are răbdare. Deși e la vârsta la care vrei totul acum.

Nu, Ana nu e fatalistă. Doar demnă și echilibrată. I-ar fi extrem de ușor să joace rolul victimei. Conspirații, furt, traumă psihologică. Nu i se potrivește. Are altă educație. Una pe cale de dispariție.

Într-o lume avidă de medalii, poate și pentru validarea personală, Ana spune că vrea să inspire oameni. Chiar dacă încă nu are discursul lui David Popovici, gimnasta noastră e din același ADN. Al sportivilor care vor să inspire, nu doar să câștige.

Va fi, fără îndoială, dacă va continua, elementul coagulant al echipei României din de la JO 2028. Și ce ar fi mai frumos, după ce am avut „Zeița de la Montreal”, decât să fie și „Minunea din orașul îngerilor”?

Je suis Bărbosu. Dacă aș fi fost, Ana Maria ar fi urcat, cu un lift de ultra viteză, în gândurile românilor. Dar acolo e greu de ajuns, pentru că, la majoritatea rulează clipuri din cine știe ce insulă a iubirii. Iar stridențele ne plac atât de mult încât nu mai există loc pentru sentimente profunde. Decât pentru cele de carton. Ocupă mai puțin spațiu și sunt refolosibile.