Publicat:
07.05.2026, ora 07:00
Actualizat: 07.05.2026, ora 07:08
- Se împlinesc 40 de ani de când am aflat că lumea e una și că noi avem un loc în ea. Ce a făcut Steaua înseamnă patriotism competent, nu palavre.
Pe 7 mai 1986, când Steaua câștiga Cupa Campionilor Europeni, nu aveam o singură Europă. Și nici o singură lume nu aveam.
Eram divizați până la os. Iar regimul comunist, care îi guverna și pe români, reușise incompetența să construiască singurul zid din istorie care nu îi apăra pe proprii cetățeni de cei din afară, ci îi ținea prizonieri pe oameni, în țara lor. Ce definiție mai bună a falimentului izolării și a incompetenței poate exista?
Belodedici, fotbalistul din ambele victorii ale Estului
Sportul traversa, când și când, aceste granițe de sârmă ghimpată. La Sevilla, a făcut-o într-un fel misterios: a fost pentru prima oară când o echipă din Est a câștigat cel mai important trofeu al cluburilor. A fost Steaua București în 1986.
Abia apoi a fost Steaua Roșie Belgrad, în 1991. La ambele câștigătoare estice ale Cupei Campionilor Europeni a jucat singurul fundaș central pe care nu l-am văzut vreodată degajând mingea la întâmplare: Miodrag Belodedici.
Până azi, adică vreme de 40 de ani de la victoria Stelei lui Emerich Ienei, nicio altă echipă din estul Europei nu a mai câștigat Champions League. Asta ca să conștientizăm dimensiunea reală a zilei astrale de 7 mai de la Sevilla ‘86.
Azi uităm acțiunea filmului de ieri de pe Netflix, dar țin minte după-amiază de primăvară din 1986, când Bucureștiul a fost aproape pustiu. Era o zi seacă, bătea vântul. Se ridica mult praf în aer. Oamenii se retrăseseră devreme spre case. Urma finala Steaua - FC Barcelona și partida avea să fie transmisă la TV, o raritate în acele vremuri.
Excepția televizării din 7 mai
Accept că e greu de înțeles astăzi, când se suprapun meciurile pe toate canalele de cabluri, seară de seară. Noi am trăit cei mai buni ani, copilăria și adolescența, într-o epocă în care se transmiteau trei sau patru meciuri pe an. Interdicția era fixată ca să nu ne molipsim de „capitalism”.
Nu doar televiziunea, ci totul circula „pe sub mână”: pâinea, Pepsi, cataloagele de modă Neckermann, biletele la cinema, cărțile lui Blaga și ziarul „Sportul”.
Pe 7 mai se făcuse o excepție. Pentru că Steaua juca finala Cupei Campionilor Europeni, partida urma să fie difuzată la Televiziunea Română. Dar, înainte de asta, se derulase un inimaginabil efort colectiv sportiv pentru ca Steaua să ajungă atât de departe.
Au fost alunecările lui Tudorel Stoica, căpitanul Stelei și fotbalistul care decupa bucăți de gazon și-și ridica echipa ori de câte ori nimeni nu credea în ea.
A fost spiritul de luptă al lui Bumbescu și gândirea tactică a lui Loți Boloni, stomatologul care antrena încă de când juca în teren. A fost tehnica de floretist a lui Pițurcă, un vârf de atac cu o știință a jocului demnă de Il Calcio, cum rareori s-a văzut pe un teren românesc.
A fost Balint, omul de gumilastic, a fost Lăcătuș, duhul neobosit al echipei.
O amintire cu Majearu
Și a fost Majearu, zis și „Miți”, zis și „Nutria”, poate cel mai subestimat dintre marii noștri fotbaliști. A venit în 1981 de la Galați, club care îl dăduse la Steaua și pe Tudorel Stoica, așa cum arată infograficul GOLAZO dedicat Stelei 86.
Când Majearu lovea mingea, auzeai din tribună un pocnet scurt, ca și cum un băț invizibil de biliard trimitea balonul cu finețe, fix acolo unde doar „optarul” Stelei văzuse culoarul către coechipierul cel mai bine plasat în teren.
Mi-l amintesc pe „Miți” nu neapărat din meciurile mari, de legendă. Mi-l amintesc din partidele netelevizate, care au rămas doar în memoria oamenilor din tribună.
Mi-l amintesc la un joc oarecare de campionat. Steaua mersese în deplasare, la FC Argeș. Greu meci. Piteștenii aveau trupă și îndârjire. Toți voiau să se ia de piept cu Steaua.
Majearu a dat două pase de gol uluitoare, de 40 de metri. La ultima lansare a lovit mingea dintr-o bucată, fără să se uite. Balonul nu s-a ridicat de la pământ și nu s-a învârtit, doar a înaintat ca pe o șină rectilinie, din cel mai pur metal, până la omul care a împins-o în plasă.
La acest al doilea gol al Stelei m-am ridicat de uluială și de bucurie în picioare. Eram un puști bucureștean, camuflat între gradenele pline de suporteri argeșeni adevărați, care iubeau echipa lor și o urau pe cealaltă.
Tribuna nu m-a iertat. Mi-am luat imediat câțiva pumni crunți și meritați în ceafă. M-am rostogolit pe scările abrupte, la vale și am visat pasa lui Majearu până am ajuns cu trenul la Titu.
Craiova, Dinamo și Lucescu
Steaua nu a poposit dintr-o întâmplare în finala de la Sevilla. Și nici nu a câștigat norocos contra Barcelonei, doar prin prestația eroică de la penaltyuri a lui Duckadam.
Trupa lui Ienei și lui Iordănescu, a lui Ivan, Bălan și Bărbulescu, a tuturor celorlalți, a fost o echipă minunată. Avea să ma joace încă o finală de Cupa Campionilor.
Roș-albaștri nu au fost izolați în fotbalul nostru. Performanța Stelei a fost anunțată de echipa de mare caracter și talent a Universității Craiova și urmată de cea a lui Dinamo, fondată de Mircea Lucescu, de care ne e foarte dor. Această pasare a tradiției înseamnă patriotism competent. Patriotismul nu înseamnă să dușmănești rivalii sau străinii și astfel să corodezi o țară.
Iar Steaua a fost mare inclusiv pentru că a avut rivali valoroși și neîmpăcați, precum Mircea Lucescu.
Il Luce, Chivu și Sevilla
Dacă e adevărat, vorba lui Il Luce, că un antrenor sau o echipă sunt egali cu ultimul lor rezultat, poate că e timpul să ne oprim, să respirăm adânc și să ne uităm la accest moment. Măcar într-o clipă de bilanț de 7 mai să ne oprim din viteza zilnică.
Ultimul rezultat magnific al unui român în fotbal e cel recent obținut de Cristi Chivu. Antrenorul a câștigat titlul cu Inter Milano. Am reținut o declarație a lui: „N-am căutat consensul. Am prețuit efortul”.
E o lecție de modestie, dar și de determinare. Chivu a mers mai departe cu cei care au înțeles ce sacrificii presupune performanța.
Să contorizăm cu încredere, așadar, triumful individual al unui român. La echipe, însă, suntem egali cu ultimul nostru rezultat indiscutabil, cu acel moment în care am fost deasupra tuturor.
Iar momentul de vârf, chiar și după patru decenii, rămâne 7 mai 1986: seara când Steaua a fost cea mai bună din Europa. Asta presupune patrotismul competent: să participi ca competiție, nu să-i înjuri pe străini că te fură.
Precum corăbierii care plecau în secolul XVI din Sevilla, portul de unde a pornit Magellan ca să înconjoare primul lumea, noi am aflat pe 7 mai 1986, tot la de la Sevilla, pe un ecran alb-negru de televizor, că viața este o prietenie între egali.
Indiferent că suntem din Est sau din Vest, o parte însemnată a succesului depinde de noi. Asta înseamnă patriotism competent. Poate că asta am învățat în seara de acum 40 de ani. Am descoperit, alături de o echipă fără seamăn, că există o singură lume și că noi avem un loc de dobândit prin muncă în ea. Hai, Steaua!
