Radu Naum Emoție și comoție

• Fotbalul nostru e ca în bancul cu românul căruia i se lasă două bile într-o cameră închisă și e îndemnat să imagineze un mecanism.
• „Una s-a pierdut și alta s-a stricat”, a fost răspunsul lui când au venit să vadă ce a făcut cu ele.

Marele campionat de fotbal al României, vitrina sportului acestei țări, căci e cea mai vizionată competiție, nu e departe de imaginea descrisă mai sus.

E o câmpie a plângerii și a șmecheriilor. E bine să o știm ca să nu ne mai prefacem mirați dacă speranțele legate de națională vor pocni precum Starship-urile lui Musk sau dacă în cupele europene ne vor lua iar fața echipe din Kosovo, Bosnia, Macedonia sau Armenia.

Fotbalul românesc, un concurs de scandaluri

E aproape gata un sezon. Să vedem cu cine.

În play-off e un concurs al scandalurilor.

La CFR, campioana campioanelor din ultimele două decenii cu 8 titluri, patronul Varga îl face „nesimțit” pe Pancu, antrenorul care a reușit unul dintre cele mai spectaculoase come-back-uri din istoria primei ligi, și asta pentru că a îndrăznit să-i ceară niște transferuri, o bază de pregătire și salarii la zi. Păi nu e nesimțire?!

La Rapid, echipa cu cea mai mare creștere de investiții din ultimii ani, bântuie o boală fără leac, prăbușirea la aterizare. E al patrulea sezon când în play-off echipa zboară ca un cartof. Un virus de care nu poate scăpa. E cronicizat. Președintele Angelescu e dezamăgit de antrenorul Gâlcă. Antrenorul Gâlcă e dezamăgit de președintele Angelescu. Cine zice ăla e!

Sugestie de rebranding la Dinamo: să se numească Inamo, să dispară odată D-ul buclucaș! Fanii acționari îl bombardează pe președintele Nicolescu pentru noua siglă care a acumulat un record de miștouri.

Președintele Nicolescu explică de ce a ținut la ascuns noua identitate. Ca să nu fie atacată și scufundată de firma lui Nicolae Badea, care a luat o parte din club și din stadion pe persoană juridico-fizică.

Dinamo e ca țara. Vrea în viitor, dar ținută în trecut. Trecutul, care ne bântuie pentru că nu l-am îngropat cu un țăruș în inimă.

U Cluj se bate la titlu cu 40% din buget furnizat de al doilea cel mai bogat oraș al țării. E ca și cum OL ar lua zeci de milioane de la primăria din Lyon. Imaginați-vă! S-ar isca un nou 1789. A la guillotine!

La FC Argeș, deși Piteștiul susține din greu financiar, Dani Coman strigă disperat după ajutor. Echipa n-are licență de Europa, dar va avea un stadion nou. Cu cât a costat stadionul și-ar fi făcut un lot de Liga Campionilor vreme de un cincinal. Așa, e previzibil să aibă o arenă super-modernă cu o echipă în bernă. Cum le mai potrivim noi!

Multe echipe nu trăiesc, ci abia supraviețuiesc

Craiova e bine. A fost episodul Rădoi, acum e bine. Acolo spaima e mereu ce se va mai întâmpla ca să nu mai fie bine. În euforia marșului către titlu, mulți uită că omul care controlează tot, Rotaru, a spus de mai multe ori în trecutul recent că vrea să dea echipa cui vrea să o ia.

După eventul din 91 au urmat 35 de ani de rătăciri. Dacă ar mai fi așa, echipa s-ar putea foarte bine numi FC Cometa Halley.

Despre FCSB ce mai e de zis? E o distracție în formă continuată. E ca în Bonnie și Clyde. Merge până nu mai merge. Ori ciuruiesc, ori sunt ciuruiți.

Managementul e o splendoare în sine. Habar n-ai niciodată cum va ieși. E ca la datul cu banul la începutul unui meci. O ruletă românească. Aventura continuă.

Dedesubt sunt mai multe echipe care nu trăiesc, ci abia supraviețuiesc. Cu finanțele vraiște, insolvente, fără licențe europene (ce fantezie, Europa!), ba una chiar fără licența de primă ligă, o hartă a durerii. Sau a învârtelii.

Te întrebi care e scopul multora în afară de rostogolirea datoriilor de la o lună la alta. Care e visul lor? Pentru că vedem limpede care e coșmarul nostru. Ce să faci cu un astfel de campionat? Către ce te târăști cu el?

Ce vreți să faceți cu fotbalul românesc?

Există totuși și lucruri bune la capătul acestui an de fotbal. Meciurile, chiar dacă destule nu sunt bune în sensul clasic, sunt măcar palpitante. Există emoție. Îndârjire. Căderi și remontade care nu te lasă să te plictisești.

Sunt fotbaliști, și nu puțini, care se străduiesc în condiții grele. Și vedem din ce în ce mai mulți tineri promițători. Există o speranță. Dar e mereu o combinație între speranță și disperare, un soi de disperanță. Stăm suspendați.

De fapt, ce vreți să faceți cu fotbalul românesc? Aveți vreun plan? Sau e totul ca glumița cântată de Becali, „3 puncteeee”?