Publicat:
08.02.2026, ora 21:10
Actualizat: 08.02.2026, ora 21:15
- Există două feluri de societate. Cele în care faptele rămân fapte.
Și celelalte în care faptele sunt „mâncate” de vorbe, până nu mai rămâne nimic, până e ca la Radio Erevan în povestea cu cetățeanul sovietic care ar fi primit cadou o mașină.
„Totul e adevărat, cu două mici diferențe: nu i s-a dat, i s-a luat, și nu era o mașină, ci o bicicletă”.
În lumea sovietică, reînviată în glorie în acești ani, adevărul e minciună și minciuna e adevăr. E ceea ce, până la un punct, se întâmplă acum în cazul Bergodi.
Un antrenor a agresat fizic un jucător. Apoi s-a implicat într-un meleu în care se împărțeau palme și pumni, conflict fizic inițiat de gestul său.
Acestea sunt faptele. Ele rămân, indiferent câte cauze le-ar fi provocat, cauze care nu implică o agresiune fizică, e esențial de subliniat.
Faptele din finalul meciului CFR-U Cluj există indiferent de naționalitatea antrenorului sau a jucătorului, de patriotism sau internaționalism, ele stau la un nivel diferit de gravitatea cuvintelor care s-au adresat, de alte motive reale ori inventate.
Un om a agresat fizic alt om. Acesta e adevărul. După el vin toate celelalte discuții.
Cordea a înjurat mult și a fost înjurat. După cum susțin unii martori, l-ar fi înjurat grav, îngrozitor, pe Bergodi, care, după cum susțin alți martori, ar fi înjurat și el în numeroase rânduri pe parcursul meciului.
Înjurături din galeria scabroșeniilor pe care unii dintre noi le acuză de ani de zile și care se întâmplă pe terenurile de fotbal la foc continuu.
Se înjură cum se respiră. La decizii ale arbitrilor, în conflicte de joc sau în pauze de hidratare, se înjură gros și fără motiv dinspre galerii și între galerii, se înjură din picioare sau din culcat, se înjură la ratări, se înjură chiar și la gol, strașnic, cu toată gura, nu cumva să nu fie prinsă în plin rostirea despre organe genitale, părinți (de preferință mame), rude, dumnezei, sfinți, defecări, tot ce se poate imagina. Și imaginație pornografică, oho, avem! La altele stăm mai rău.
Să justifici agresiunea prin înjurături sau să ceri clemență pe motive legate de lezarea unor persoane dragi este extrem de riscant. Căci fiecare persoană înjurată în fotbal se va simți îndreptățită să-și facă singură dreptate. Ar ieși haos.
Nu se întâmplă așa tocmai pentru că a înjura a devenit în fotbal un mijloc de comunicare. Unul primitiv, rău, care dă un exemplu execrabil și care crește abuzatori verbal.
Nu e nimic de admirat în felul ăsta de a te adresa, trebuie doar să observăm că banalitatea înjurăturii coboară temperatura răspunsului. Care e, de obicei, tot o înjurătură. Mulți s-au învățat și n-o mai iau personal. Bergodi n-a putut face asta. A ales calea răspunsului cu mîinile.
Din păcate, nu a fost, după numele unui album celebru, „A Momentary Lapse of Reason”. Italianul nu și-a pierdut cumpătul brusc. Era nervos de minute bune. Era deja ținut să nu intre în teren.
Aici e o problemă mare. Dacă nu reușești să te calmezi după atât timp, atunci nu mai merge cu teoria unui impuls de moment. Nu e despre a pierde controlul inopinat. E despre altceva. Care e extrem de neplăcut.
Până la urmă trebuie să înțelegem gravitatea și însemnătatea fiecărui gest. Cordea are un rol în această poveste, nu poți întinde coarda jignirilor la nesfârșit, dovadă că a luat roșu.
Bergodi, în schimb, a ales să arunce în gol, să se răzbune direct trecând o graniță periculoasă. Pur și simplu asta a făcut. Nu ne ajută să fim orbi.
