Radu Naum Helmut. Uriașul

• Silueta lui masivă apare în penumbra culoarului.
• Nu-l poți confunda. Îi știi mersul. Mersul lui ușor încărcat de ani. Legănat doar cât să dea bine.

Intră în redacție și salută discret, deși dimensinile lui nu pot să nu modifice realitatea dimprejur. Când se apropie de tine îl simți fără să îl vezi, e umbra aceea uriașă care se întinde din '86 încoace. Nu vrea să deranjeze.

Se așază pe același scaun. Nu se bagă în vorbă dacă nu e antrenat în dicuție. Din când în când, râsul lui zguduie aerul. Nu poate să stea încruntat mai mult de o secundă, și dacă stă îi ghicești zâmbetul de după perdeaua de riduri. Zâmbetul lui de copil. Un copil mare, mare de tot.

Privește meciul. Judecă o fază. Dacă vede la reluare că a greșit revine, nu insistă. Când are ceva de povestit care îl pasionează cu adevărat îi apare accentul de Vest. E o poveste să-l asculți povestind.

Câteodată dă sentințe absolute care te fac să te întorci mirat către el. Apoi izbucnește iar în râs. Iar te-ai
păcălit.

Se așază greu pe scaunul înalt din studio. Din când în când, în timpul pauzelor publicitare, se mai ridică, se dezmorțește și oftează cu o undă de autoironie.

Când e în direct spune tot, tot ce crede, chiar dacă e în răspărul audienței și, câteodată, al evidenței, dar nu e vehement cu adevărat, nu vrea să-ți înșurubeze în creier părerile lui. E nealiniat, cum se zicea pe vremuri.

Nu ține decât cu onestitatea lui, să spună ceea ce vede și ce pricepe. Ne mai ciondănim amical sau nu tocmai amical. Nu se supără. Nu se supără, dar își ține părerea dacă nu îi demonstrezi cu adevărat că greșește.

Nu-l interesează nici să supere, nici să nu supere. Între subiectivisme, activisme, părtiniri și pătimiri, el e singur în furtună, ca un munte. Nu e vreo autoritate fără falie, dar fără falie e neatârnarea sa. E un om liber.

La final, imediat după ce dăm legătura, de cele mai multe ori râde din nou. După emisiuni nu e totdeauna ușor, te miști mai greu, ești plin de întrebări, inclusiv de cele pe care nu ai apucat să le adresezi.

Dar dacă te uiți la el îți trec toate. Zâmbetul lui. Zâmbetul lui. Și-l poartă pe toate culoarele, își ia la revedere fără să se bage în suflet ca să știi că te-a salutat. „Domnilor…”.

Coboară cu liftul, scările sunt pentru alte vârste. Câteodată mai stă la o vorbă în parcare. Pe vremuri, la o țigară.

De cele mai multe ori pleacă repede și se urcă în ascuțitoarea lui, un Smart un pic mai mic decât el, pe care pare că ar putea să-l bage în buzunar dacă ar vrea. Dă cu spatele și demarează cu un zgomot care certifică vechimea mașinii. Bariera se ridică. O cotește la dreapta și dus e.

Noi rămânem în parcare. Nu facem nimic, nu vorbim. E târziu. Mâine va fi o altă lume, dar acum mai stăm un pic în noapte, lângă locul unde a stat el.