Radu Naum Să ne pierdem capul după Louis XVI?

• Louis Munteanu e senzație. E o mașină de goluri.
• 10 goluri în ultimele 8 meciuri, 7 goluri în ultimele 4 partide. În total, 16 în acest sezon. Total parțial. Și o pasă de gol din partea casei.

Băiatul a înscris cu FCSB (3!), Dinamo, U Cluj, Farul, deci nu e un golgeter de mize mici. E jucătorul eligibil U21 care a marcat cel mai mult de când federația a inventat regula asta.

Louis Munteanu e bombă în acest campionat. Dincolo de statistici, cea mai bună măsură a importanței lui în acest sezon e acreala din palatinul lui Becali dată de mărul ăsta la care n-a ajuns. L-ar fi vrut, dar n-a vrut el.

Atacantul CFR-ului a reușit să-l pună într-o mică umbră chiar și pe Bîrligea. Nu e puțin. Dincolo de orice, Louis are o finețe a execuțiilor pe care nu o găsești decât la fotbaliștii cu adevărat dăruiți. Mingea e ca un prieten de cartier cu care dă spargeri la magazinele de lux. O perfectă camaraderie. Fac bani și se distrează. Louis e de film. 

În generația mea vastă, care a revărsat la un moment dat elevi mult peste capacitatea școlilor și care va vărsa curând un val de pensionari sufocant pentru România, am trăit și am auzit multe povești cu elevi excepționali.

Pe atunci noi, cei mai mulți dintre cei „normali”, nu resimțeam invidie ci admirație față de ei. Ne stimulau. O reacție asemănătoare celei din sport. Unii dintre ei nu erau buni doar la mate, fizică sau chimie, ci și la fotbal. Te făceau pachet, erau mici Dobrini pe terenurile de beton ori de pământ ale școlilor sau maidanelor (Hagi nu se inventase încă).

Aici de-abia deveneau complexanți. Cum naiba era posibil?! Parcă era cu prea mult. Am fi zis că au avut pile la Dumnezeu, dacă Dumnezeu ar fi existat pe atunci.

După care ne-am urmat fiecare drumurile în viață. Fiecare a făcut ce a putut, cum a putut. În devălmășia de după ‘89 am încercat să ne găsim o cale. Am fost sigur că excepționalii din liceu vor ajunge la cele mai tari companii din lumea largă. Nu se putea altfel, era scris în stele.

Nu mică mi-a fost mirarea să aflu că pentru unii nu a fost așa deloc. Nu s-au descurcat formidabil în viața cea nouă și imprevizibilă. Nu au avut „stomac” pentru risc, aventură, schimbări bruște de carieră. Talentul nu e totul. Talentul e ca diamant enorm care îți e oferit în mijlocul deșertului. Dacă nu reușești să te descurci ca să ajungi într-un oraș pentru a-l valorifica mori cu el în mână sub stelele indiferente.

E un cor major care îl împinge pe Louis în brațele lui Lucescu. Cum altfel? O asemenea reprezentație nu poate avea decât direcția tricolor. Totuși, e momentul?

Munteanu e acum între naționala de tineret și cea mare. La noi povestea cu tineretul e prost înțeleasă, e văzută ca un scop în sine, când de fapt e doar o treaptă de formare.

În mod normal Louis a depășit nivelul U21. E ca un olimpic de informatică de a 4-a care ar putea și ar trebui să concureze cu cei de a 7-a.

Apropo, ministrul David, dacă tot îi dă sfaturi celuilalt David, Național David, ar trebui să asculte și el de alții și să permită acest lucru, dacă tot a interzis (corect) concursurile „pe viață și pe moarte” în clasele primare.

Louis e premiantul clasei lui, cel puțin deocamdată. Dar cine e el cu adevărat?

Louis n-a fost niciodată „olimpic”. Aici e buba. Când era la Fiorentina, în dreptul capitolului Seria A la statistică e o sumă de liniuțe. Flat line. Neant. N-a jucat. Deloc. A jucat la Primavera, eterna primăvară a fotbaliștilor români care nu se coc. A marcat cu Sassuolo U20, Empoli U19 și juniorii lui Milan.

Apoi a făcut pasul înapoi. De ce? Pentru că la noi se poate. Aici dăinuie cultul junelui neînțeles și neapreciat de Occident, un georgism avant la lettre care le permite tuturor celor care ratează adaptarea la fotbalul mare să se întoarcă în glorie în cel mic. Și acum, întrebarea esențială.

Câți dintre cei care au revenit în țară neizbutind afară au reușit să se transfere înapoi la o echipă importantă din Europa?

Ianis Hagi e unul dintre puținele exemple, dar și el a rânit la greu și a trecut prin savante torturi ca să-și găsească parțial liniștea, și nu în Top 5. Angoasa e că odată respins din lumea bună a fotbalului ți se pune o ștampilă, un soi de „respins” pe pașaport, și asta e ca o condamnare.

Asta e problema lui Louis. Golurile din Superliga sunt o bucurie. Dar sunt goluri în două dimensiuni. El nu o are încă pe a treia, cea verticală în ordinea valorii fotbalului de vârf. Sau poate că acum o are, dar trebuie să o dovedească.

La națională nu sunt supersonici câteodată nici cei care vin din campionate tari, obișnuiți cu aspre dueluri fizice, tactice, mentale și de anduranță. Nu știu cum ar fi pentru Louis și nu contest că ar fi o trecere firească. Dar el e deocamdată o enigmă. Cumva, pentru că îmi place mult, mi-e și frică să aflu ce-i poate pielea la alt nivel.

A făcut bine că l-a refuzat pe Becali? Da, cu condiția ca asta să nu arate o spaimă la întâlnirea cu adversitatea cea mai dură. Gazonul e plin de ticăloși de alt calibru decât Ngezana, Masoero sau Țîru/Larie, iar Louis pare un prinț care se admiră în piruete, un om baricadat în castelul lui care îi servește deocamdată de minune.

Drept ar fi ca el să ajungă un fotbalist de mari isprăvi, e superb baletul lui prin brazda strămoșească. Să ținem sus inima pentru el, dar să nu ne pierdem capul.