Radu Naum Marea păcăleală

• „Nea Mircea, să nu luăm decizii la cald”, i-ar fi spus Burleanu lui Lucescu.
• Dar care „cald”? Noi suntem răciți de mult.

Nu e nimic nou. Tot noi suntem. Din când în când mai luăm o gură de aer după care ne înecăm înapoi. Și mereu credem că mâine vom merge pe ape.

Ne păcălim în formă continuată unii pe alții și pe noi înșine. Trăim într-o viață pe jumătate inventată. Înainte de meciuri toți specialiștii sunt optimiști. „Batem sigur în Cipru!”. Și când nu batem ne pregătim să uităm.

Acum abia aștept să aud: „Batem sigur Austria!”. Și dacă n-o batem să aud: „Batem sigur în Bosnia!”. Această formă de a ocoli evidența este de fapt o formă de anestezie.

Probabil că dacă oamenii ar trăi în acord cu realitatea ar intra în depresie gravă. Așa că fac și ei ce pot. Se autopăcălesc. Tot mai mulți fac asta. E un fel de supraviețui.

Mircea Lucescu se autopăcălește când crede că naționala poate controla meciurile cu alte echipe decât Andorra sau San Marino, care sunt, de fapt, echipe de cartier, un fel de FC Berceni și AS Balta Albă.

Nu mai dărâmăm, nu reconstruim. Mergem așa, la cum o fi

Lucescu îi vede, îi știe pe jucători. La experiența lui nu poate să rateze întâlnirea cu adevărul. Dar alege să creadă că Man și Drăguș dețin aceeași constituție interioară precum Andone sau Rednic la vremea lor.

Cei de atunci, însă, aveau o educație fotbalistică solidă și o dorință nebună de a reuși.

Cei de azi s-au format în primele decenii de după căderea dictaturii când exemplele de reușită erau cum să furi la drumul mare, să fentezi statul, să-ți tragi gagicile cele mai tari și te căpătuiești de pe azi pe mâine dând un tun după care să clubuiești.

Astea au fost modelele de reușită în viață. Ce e de mirare că visurile lor se limitează la un salariu anual cu șase cifre, în vreme ce sârbi, croați, unguri sau cehi tind către aceeași sumă, dar pe lună?

Federația se păcălește când crede că naționala e ca o corporație a cărei evoluție poate fi prinsă într-un Excel. Că dacă adună A cu B și cu C rezultă D în valoare de câteva zeci de milioane.

Dacă va pleca Lucescu acum se va păcăli, și mulți odată cu ea, că ne putem califica la Cupa Mondială pe calea Ligii Națiunilor.

Speranțele acestea deșarte ne țin în viață, ne salvează de o prăbușire emoțională. Dar tot ele ne fac să pierdem timpul. Și de aceea niciodată nu e timp, pentru că sperăm până când nu mai e timp de nimic.

Nu mai dărâmăm, nu reconstruim. Mergem așa, la cum o fi. Niciodată nu e vreme de a selecționa doar caractere, de a nu mai tolera nimic, de a termina cu mângâiatul pe creștet. De a înțelege că trebuie un șoc cât China pentru ca omuleții în galben să se desprindă de educația lor care nu ne duce nicăieri.

Fotbaliștii sunt ca niște copii mari, o grădiniță a talentelor neterminate

Cel mai tare ne-a păcălit Edi Iordănescu. Și mai ales destinul lui. E păcăleala secolului. Ne-a dat senzația că se poate. Era ca un contract. Dar n-am citit ce scria cu litere mici.

Se poate dacă: coborâm milităria jos din pod, aruncăm pe fereastră fițele și odată cu ele câțiva jucători, trăim ca în linia întâi, jucăm doar ce știm, adversarii își fac harakiri, arbitrii ne zâmbesc, iar norocul e al 12-lea jucător.

Da, cu aceste condiții, se poate. Se poate eventual la Euro, unde merg două din grupă. Hai să vedem când se mai poate. Adică în ce univers se vor mai întruni toate aceste condiții.

Fotbaliștii nu sunt cei mai vinovați. Unii sunt foarte în regulă. Unii chiar vor și nu pricep de ce nu pot. Nu pot pentru că ei sunt ce s-a pus în ei. O lume strâmbă.

Uitați-vă la personalitățile lor, la aptitudinile lor reale de lideri. Sunt ca niște copii mari, o grădiniță a talentelor neterminate. Fac câte o mărgică și apoi trag cortina. Din public se aud aplauze nesfârșite. Lasă că și mâine e o zi. Și poimâine. Și tot așa.