Dan Udrea În aceste momente de derută națională, Lucescu ne predă o lecție: să învățăm să împărțim între noi

• În ziua în care CCR a anulat alegerile prezidențiale, Mircea Lucescu și-a lansat o carte pe care a scris-o singur, la finalul carierei de jucător. E ediția adăugită și revizuită „Mirajul gazonului”.
• Experiența lui de viață e doar o picătură în oceanul de tulburare a acestor zile, dar o picătură care ne poate ajuta.

Trăim vremuri și situații fără precedent în ultimii 35 de ani. Alegeri anulate, neo-legionari care sunt aici, talpa Rusiei tropăind pe lângă noi. Și nu s-a terminat.

Unii fug din țară, cum a scris HotNews, alții ezită încă dacă să se aplice legea, sperând că Donald Trump Jr. le va da liber să-și concretizeze amenințările. 

N-ai cum să nu te întrebi dacă de aici înainte, democrația va mai fi la fel. Dacă viața noastră va mai fi la fel. Foarte inspirată una dintre glumele de ieri: „Crăciunul rămâne pe 25 Decembrie?”. Bună, foarte bună! Ce eram frustrați și panicați până vineri, acum ne-am ales și cu un sentiment de derută. 

Un remediu

Viața însă le așează pe toate. Tot vineri, într-un exercițiu involuntar de sincronizare, Mircea Lucescu și-a lansat cartea „Mirajul gazonului”. De fapt e ediția adăugită ș revizuită, cartea fiind publicată în 1981. E scrisă chiar de Lucescu, undeva la finalul carierei lui de fotbalist.

„Nu mă bag eu în politică”, a fost singurul comentariu pe care Lucescu l-a oferit când vineri a fost chestionat pe tema alegerilor anulate.

Nici nu era nevoie să spună ceva. Cartea lui e realmente un remediu pentru rănile cu care mulți dintre noi ne-am ales în aceste zile. Pentru toți cei care am trăit, poate unii mai trăiesc, cu impresia că ne așteaptă vremuri grele. 

Prețul victoriei și prețul înfrângerii

„Acasă o duceam greu” scrie Lucescu despre copilăria lui, undeva în primele pagini. Sărăcia pe care a trebuit să o traverseze răzbate din toate cuvintele și frazele cu care descrie acele timpuri:

„Mama făcea cu dificultate față lipsurilor în care o lăsase boala tatei. N-aveam decât două perechi de teniși pentru toți patru băieții, pe care în sezoanele friguroase le încălțam cu rândul. De multe ori, disperat la gândul că nu pot ieși la fotbal, răscumpăram de la unul din frații mei, căruia îi făceam lecțiile, dreptul de a purta tenișii. Fericirea noastră era deplină  numai odată cu sosirea primăverii, când pământul zvântat și călduț ne îmbia să ieșim afară în picioarele goale”.

Au urmat și perioade mai bune. Atenție ce înseamnă însă, mai bune: „Mai târziu, când am început să lucrăm ca zilieri în vacanța de vară, la ferma spitalului lângă care locuiam, ne-am cumpărat și o minge cu șiret și cameră”.

În tot ce scrie Lucescu se regăsește ideea de a construi, de a crea, de a învăța, de a-i face pe frați, colegi, prieteni să nu renunțe la școală. Explică de ce „doar autocritica, oricât ar fi ea de dureroasă, poate să te ajute în viață”, dar mai ales care a fost principiul de la care a plecat și de la care nu s-a abătut niciodată: „Prețul victoriei este invidia, iar cel al înfrângerii e singurătatea”.

„Fotbalist și șef de stat” - ambilor li se cântă imnul

Cartea conține și câteva pagini despre fiul său, capitol denumit simplu „Răzvan”. Dincolo de faptul că sunt singurele rânduri în care se simte din plin înduioșat, îngenuncheat de emoție și de rolul și sentimentele de tată, descrie acolo un episod aparte. Unul în care fiul său, pe când avea doar 8 ani, a răspuns „fotbalist și șef de stat” la întrebarea „ce vrei să te faci când vei fi mare?” 

„Cele mai frumoase momente erau când mă jucam cu Răzvan, se încingea atunci, pe culoarul dintre camerele noastre, un meci în toată regula, cu arbitru - maică-sa, cu doi jucători: eu și el, cu tabelă de marcaj și cu un cântat cu glas tare. Lua poziția de drepți și nu se mișca, el, o gâgâlice de om ce-mi ajunge puțin deasupra genunchiului… îl obișnuisem ca tot ceea ce face, să facă cu seriozitate și de aceea simulacrul acesta de joc era pentru el absolut real. Odată, întrebat fiind de niște cunoștințe ce va face când va fi mare, ne-a uimit pe toți cu răspunsu-i sigur și prompt:

• Fotbalist și șef de stat.
• Cum așa, și de ce? Au realizat cunoștințele întrebarea, doritoare să afle prin ce legături a apropiat Răzvan funcția de șef de stat de jocul de fotbal
• Fiindcă-mi place să aud cântându-se imnul.”

Până la urmă, Răzvan a făcut doar fotbal și a lăsat pentru funcția de șefi de stat alte persoane, care în aceste zile ne-au băgat atât de tare în ceață.

„Mircea Lucescu - numărând timpul…”

Așa e intitulat ultimul capitol al cărții, înaintea multor file cu poze cu Il Luce alături de trofee, de Guardiola, de Pele, de Ferguson, de Ronaldo, de Platini și de spectatori întregi care îl aclamă.

Până și acest ultim capitol se întoarce la vremurile în care Lucescu a trebuit să îndure tot ce are mai urât lumea în care trăim: război și sărăcie:

M-am născut după război, erau vremuri foarte grele. Nu aveam ce mânca și părinții se chinuiau cu noi. Eram 5 frați și nu aveam unde să stăm. Am locuit mult timp într-o baracă, apoi ne-am mutat la un spital, unde părinții mei munceau. Tata era brancardier și mama făcea curat acolo. Eram foarte, foarte săraci. Atunci am învățat o lecție prețioasă de viață! Am învățat ce înseamnă să împarți. Împărțeam un colț de pâine la cinci. „Mirajul gazonului” - Mircea Lucescu

Dacă ar fi să preluăm această lecție de viață, ar trebui să începem și noi să împărțim în aceste zile: încredere și speranță. Fiecare cât are! Sau cât mai are. Fără să judecăm pe ceilalți pentru votul lor.

Da, cei vinovați, cei care au complotat contra țării lor, cei din instituții care au trădat, aceia să fie judecați. Dar între noi, ca cetățeni, e timpul să ne gândim la împăcare. La ceea ce ne leagă. Și ne leagă faptul că nu respingem Rusia sau SUA, respingem dictatura. După cum spune, întâmplător în toată această conjunctură, dar seducător prin coincidență, Mircea Lucescu:

„La 15 ani, m-am îndrăgostit de poezie și am căutat în poeme tot felul de trăiri, idealuri. Literatura rusă m-a acaparat imediat. Am citit foarte mulți scriitori ruși. Acum, sunt interesat de scriitorii americani”. 

O carte-pansament pentru Decembrie 2024!