Cristian Geambașu 50 de ani de Wish You Were Here

• Se împlinește o jumătate de secol de la lansarea unuia dintre albumele-cult ale rock-ului progresiv. Ale muzicii contemporane în general. Cine crede că este o exagerare este invitat la o audiție. În orice format dorește. Analogic sau digital. Pe casetă audio, CD, DVD sau Bluray. De preferat totuși pe vinil.

Adaugă GOLAZO.ro la favorite

50 de ani este vârsta la care nu mai poți ignora semnele reculului. Începi să îmbătrânești și intri în război cu tine. Revolta este inutilă. Nici o casă nu mai este tânără după o jumătate de secol, dar un om.

Ce înseamnă însă 50 de ani pentru un album de muzică? Miroase a vechi? Dacă e vinil, bineînțeles. S-a demodat? Clar. Este depășit? Cum altfel? Mesajul lui nu mai este actual? Căci da, acum 50 de ani muzica transmitea mesaje și mai puțin senzații epidermice.

Poate o lucrare muzicală post-clasică să treacă proba timpului? Avem un exemplu la îndemână, să-l folosim!

De la „Obladi, oblada” la „Careful with that axe, Eugene!”

„Wish You Were Here”, al 9-lea album de studio Pink Floyd, a fost lansat în septembrie 1975, fix în urmă cu 50 de ani, în perioada de maximă putere creatoare a trupei.

Roger Waters și Rick Wright aveau 32 de ani, Nick Mason, 31, David Gilmour, 29. Cei 4 membri legendari ai trupei londoneze erau încă tineri, dar nu mai erau niște puști care voiau să șocheze lumea cu incursiunile lor muzical psyhedelice.

De la naivul „Obladi, oblada” al Beatles-ilor, pe care se legănau domnișoarele din UK și din lumea largă, Pink Floyd te arunca brutal în anxietatea din „Careful with that axe, Eugene!”. Ori în atmosfera misterios sumbră din „Echoes”, care și-a găsit ilustrarea video și audio magistrală în filmul „Live at Pompeii” regizat de Adrian Maben.

Au avut fereastra temporală potrivită

Publicul tânăr al anilor '70, generația hippie, ulterior identificată ca fiind aceea a boomerilor, era permeabil(ă) la experimente intelectuale. Și senzorial-chimice.

Pink Floyd și alte mari trupe ale rockului progresiv nu ar fi germinat atât de spectaculos 20 de ani mai târziu, când lumea a migrat spre flu, flu și hi, hi, ha, ha, ha.

În 1975, după perioade de căutări, crize identitare și eforturi de a se impune pe o piață totuși mult mai pregătită să participe la revoluții culturale decât acum, foștii colegi ai secției de arhitectură a London Polytechnic depășiseră perioada de avangardism turbulent din epoca Syd Barrett.

Waters prelua puterea, dar încă se lucra în echipă

Lucru pe care fundamentaliștii Pink Floyd îl regretă și azi. Angajându-se în compoziții mai cuminți, dar cu mesaj social puternic, Roger Waters și ceilalți (Pink Floyd devenea pe zi ce trece Waters și ceilalți) propuneau albume conceptuale.

Primul dintre acestea, „The Dark Side of The Moon” (1973), avusese un succes formidabil. De audiență, de vânzări și, wow, de critică. Dark Side îi îmbogățise și îi propulsase ca fenomen global.

Succesiv lui Dark Side, Wish You Were Here însemna fructul a 2 ani de muncă și de întrebări creative. Era timpul când trupa se înhăma la muncă, tandemul Waters-Gilmour funcționa în armonie, Wright și Mason își făceau și ei treaba, dar se complăceau în ipostaza de executanți ai ideilor celorlalți.

Poet, nu versificator

Cu fiecare concert și popas în studiourile de înregistrări, influența lui Roger Waters devenea copleșitoare.

Concomitent, ceilalți se făceau tot mai mici. Roger explora, avea ideile, compunea o bună parte din muzică. Dar mai ales scria versurile pieselor dovedind o profunzime și o sensibilitate mult peste ale unui versificator de cântecele care urmau să fie fredonate.

Până când dictatura Waters se va fi instaurat deplin, mai trebuia să curgă ceva apă pe Tamisa.

Încă o dată, „Wish You Were Here” era rodul lucrului în echipă. Cam pentru ultima dată. Începând cu „Animals”, următorul album, Gilmour, Wright și Mason își preluau rolul de subalterni ai lui Waters. Ideea de bază a albumului, sugerată inclusiv de titlu și de piesa omonimă, era aceea de tribut elegiac adus lui Syd Barrett.

Barrett, legenda fondatoare a formației, fusese expulzat din trupă în 1968 din cauza ireversibilei deteriorări mentale pe fondul călătoriilor în universul substanțelor recreative. Mai ales al LSD-ului.

Mai erau acolo în noul album enunțate și ceva critici la adresa industriei muzicale lacome, dar laitmotivul rămânea regretul pierderii lui Syd. „Remember you were young, you shone like the sun” suna legendarul vers din Shine on You.

Vizita lui Syd. A celuilalt Syd

Întâmplarea cu vizita lui Syd la studiourile din Abbey Road, chiar când cei 4 lucrau la definitivarea albumului despre Syd, pare produsul unei ficțiuni dirijate de un regizor genial.

Martorii vizitei își amintesc că primul care l-a recunoscut, cu greu, a fost Rick Wright. Lui Waters i-au dat lacrimile, ceea ce constituia o știre de prima pagină. Syd variantă 1975 era un cetățean gras, chel, purtător al unei sacoșe de plastic. Băieții l-au invitat să asculte Shine On You Crazy Diamond, ceea ce urma să devină unul dintre pilonii creațiilor Pink Floyd.

Lipsa de reacție a lui Syd i-a descumpănit. Dezinteresat de creația foștilor camarazi de muzică, Syd a mai venit la Abbey Road încă o zi, două, apoi a dispărut în noaptea minții lui.

Efectul întâlnirii, dincolo de emoție, a fost că Waters și ceilalți au oferit ulterior o abordare nuanțată temei albumului, aceea a absenței din lume dusă la extrem, a însingurării provocate de societatea modernă.

Mărci înregistrate

Shine on You Crazy Diamond, Wish You Were sau Welcome To The Machine trebuie ascultate, nu povestite. Emoția transmisă de chitara lui David Gilmour, profunzimea versurilor lui Roger Waters (there's a look in your eyes like black holes în the sky), sunetul prelung al orgii și sintetizatorului lui Wright, tobele care bat hipnotic în interpretarea lui Mason sunt vehicule perfecte pentru muzica trimisă parcă din altă lume cu vehiculul Pink Floyd. Notele dominante sunt tristețea, alienarea, nostalgia, toate mărci înregistrate Pink Floyd.

Terapie prin muzica Pink Floyd

Wish You Were Here s-a vândut până acum în peste 20 de milioane de unități și continuă să se vândă. Cunoscătorii veritabili caută edițiile originale.

Există și un public tânăr care descoperă minunea, îndrumat de părinți sau bunici. Sau pur și simplu din plăcerea de a căuta și altceva.

Aclamat de o parte a criticii și contestat de alta la lansare, aceea care nu era pregătită pentru saltul în necunoscut, albumul reprezintă una dintre lucrările cult al rockului progresiv. Ale muzicii contemporane în general, din moment ce Pink Floyd a ajuns în manualele de muzică și la un moment dat muzica lor a devenit instrument terapeutic în clinici de tratament psihiatric.

Arde muzica, arde coperta

Wish You Were Here a împlinit 50 de ani, dar se ține bine. Cred că mai are destul până va merge în cârje. Roger, David și Nick sunt octogenari sau pe aproape. Syd și Rick nu mai sunt, posibil că nu le-a plăcut să îmbătrânească.

Rămâne în urma tuturor celor 5 o muzică ardentă. Așa cum arde unul dintre bărbații care își dau mâna pe coperta discului, o altă minunăție a designerilor de la agenția Hipgnosis a lui Storm Thorgerson.

Dar aceasta este deja altă poveste de descoperit, simbolistica copertelor albumelor Pink Floyd. Aveau timp de simboluri și de mesaje adânci tipii aceștia. Altă lume.