Cristian Geambașu Cine mai are nevoie de presă sportivă?

• Chiar așa, când ai atâtea și atâtea „surse de informare” și cohorte de influenceri, vloggeri și bloggeri, la ce bun unii care țipă că le este falsificată meseria? 

Adaugă GOLAZO.ro la favorite

Niște oameni discută despre profesia lor. Jurnalismul sportiv, acea specie a presei despre care destui continuă să creadă că se ocupă cu număratul cornerelor și răcnetele la goluri. Acesta să fie stigmatul nostru!

Cei mai mulți dintre participanți nu mai sunt tineri. Au săpat urme trecerea timpului asociată cu munca, nesomnul, dieta inevitabil haotică ori weekend-urile de alergătură pe stadioane. Norocoșii au doar fire albe în părul rărit și abdomenul ceva mai proeminent.

Media sau social-media?

Tema întâlnirii este despre cum și în ce condiții ne putem face meseria astăzi în fața asaltului copleșitor al instrumentelor de ultimă generație de răspândire informației? Sau a dez-informației.

Până acum câțiva ani, nu foarte mulți, atunci când ziceai media te gândeai la ziariști. De presă scrisă, de radio, de televiziune.

Astăzi, media înseamnă și social media. Sau mai degrabă social media. Bloggeri, vloggeri, youtuberi, influenceri, pr-iști, persoane care lucrează în departamentele dedicate comunicării în federații, la cluburi.  

Sellyzarea

Ce sunt toți aceștia? Ziariști? Pseudoziariști? Sau o specie nouă, adaptată la habitat? Și cum ne mai poate deosebi publicul?

Dar vrea publicul să ne deosebească? Le pasă oamenilor de unde le (par)vine informația pe telefon? Și câți sunt atenți la sursa acesteia, cine își mai pune problema veridicității știrilor care zboară libere ca păsările cerului? De-or fi și ele libere, săracele, habar nu avem.

Ne putem diferenția în vreun fel noi, ziariștii cu normă întreagă, noi, cei care se presupune că numărăm cornere de-o viață, de cei ca micuțul Selly, să zicem, care vine la masa presei ca să facă live-uri și likeuri, filmând cu smartphone-ul în picioare și obturându-le vederea către meci ălora care trebuie să își scrie cronicile mirosind a vechi? 

Degradarea unei profesii

Vedeți câte întrebări și cât de puține variante de răspuns. Și veți spune ce ne interesează, dom’ne, pe noi cum și dacă vă mai puteți face meseria?

Probabil că ar trebui să intereseze. Și nu pentru că așa e frumos, ca cititorul să telespectatorul să filtreze calitatea informației și să fie solidar cu cel care muncește ca să i-o livreze.

În societățile civilizate, acolo unde presa are o tradiție solidă, lucrurile nu s-au degradat ca la noi. Deși tendința e aceeași și acolo, doar ritmul e altul. Și nu vorbim aici despre povești vintage cu domni și doamne care își beau cafeaua și mănâncă un croissant citind Le Monde sau l'Équipe. 

Ia conserva, neamule!

Apuse pe veci sunt vremurile acelea! Vorbim însă despre un fenomen global. Democratizarea informației (ce termen pervers!) a aruncat în aer tot ce știam legat de profesia de jurnalist. Așa că nu trebuie să ne proiectăm iluzii.

Invazia pseudo-presei va continua și se va amplifica. Casele de pariuri se vor transforma, dacă nu s-au transformat deja, în propriile agenții media, cluburile și federațiile de asemenea, oferind produse preambalate gen interviuri și reportaje, care să fie luate și difuzate pe post fără nicio contribuție (imixtiune?) gazetărească.

Arma noastră

Cum putem reacționa în fața acestei tentative de extincție? Pentru că dezamăgiți și vexați suntem deja.

Cred că avem totuși o armă foarte redutabilă, pe care uneori uităm să o mai folosim. Una pe care pot să o combată doar cu nemijlocita noastră complicitate. Fiindcă unii dintre noi preferă apele călduțe ori s-au înrolat fără regrete în oastea profitului. Acolo unde sunt banii, confortul, un anume gen de notorietate.

Arma noastră se numește simplu: spiritul critic. Spiritul critic însoțit de încăpățânarea de a trece dincolo de versiunile oficiale. Puterea de a nu cânta în strună, de a nu linge blide și de a pune întrebări. Uneori proaste, dar întrebări.

Iluzii și deziluzii

Acestea nu le veți găsi niciodată la „ceilalți”. Ei laudă nu pentru că sunt apostolii binelui pe Pământ, ci pentru pentru că și-au însușit postura de portavoci.

Să fii voce e mai complicat și nu e rentabil. Realitatea lor roz este lumea din „Barbie”, surogatul acela de paradis din pelicula prea grăbit considerată un film pentru fetele care au nostalgia păpușilor cu același nume.

Zic că ar fi bine să ne hotărâm în ce fel de lume vrem să ne facem meseria, cât timp și dacă va mai exista meseria aceasta. Universul surogat este accesibil și comod, așa că nu îmi fac iluzii. Ca să nu am deziluzii, nemuritoarea vorbă a lui Imi Ienei.