Retragerea lui Federer: Wimbledon, cel mai frumos teatru al legendei

Roger Federer a încântat publicul de pe arenele din întreaga lume timp de două decenii, dar aventurile sale la Wimbledon, templul tenisului, unde a câștigat de opt ori, ar fi fost suficiente pentru a face din el o legendă a sportului alb, scrie AFP.

Roger FedererFoto: Javier Garcia/BPI / Shutterstock Editorial / Profimedia

Elvețianul a trăit totul pe terenul de iarbă englezesc: primul său succes de Grand Slam (2003), cele mai mari victorii (cele cinci consecutive din 2003 până în 2007), cea mai crudă (și cea mai celebră) înfrângere (în fața lui Rafael Nadal în 2008) și cele mai amare finale (cea câștigată în fața lui Andy Roddick în 2009 și cea pierdută în fața lui Novak Djokovic în 2019, după ce a ratat două mingi de meci).

Antrenat pe terenurile de zgură din țara sa, Federer a descoperit All England Club în 1998, pe când era junior. A avut un succes imediat, câștigând atât la simplu, cât și la dublu. "Am știut de la început că voi juca bine aici. Aici mă simt cel mai bine. Nu știu de ce", a spus el mult mai târziu.

De fapt, suprafața se potrivea perfect jocului său, în special serviciile sale extraordinar de precise, lucrate și variate, care alunecau pe iarbă mai mult decât pe alte suprafețe. În finala cu Roddick din 2009 (16-14 în setul al cincilea), a reușit nu mai puțin de 50 de ași. Iarba i-a pus în valoare și slice-ul de rever și lovitura de forehand.

Federer a continuat să bâjbâie pentru a găsi tactica potrivită. După "chip and charge", care a dus la prima victorie a carierei sale, o victorie în fața cvadruplului campion Pete Sampras în 2001, a optat pentru un mix mult mai bun de lovituri și voleuri.

De nebătut timp de patru ani

Așa a câștigat primul său titlu major în 2003, învingându-l în finală pe australianul Mark Philippoussis. Cel mai mare obstacol a venit în semifinală, când l-a învins pe americanul Andy Roddick, pe atunci cap de serie nr. 1, care avea să devină una dintre victimele sale preferate (l-a învins de trei ori în finală).

Atmosfera foarte șic de la "Church Road" i se potrivea de asemenea perfect. În timp ce alți campioni, cum ar fi Andre Agassi, s-au resemnat cu faptul că trebuiau să joace îmbrăcați în alb, el nu s-a plâns niciodată de celebrul cod vestimentar care se potrivea cu eleganța sa discretă.

Publicul britanic i-a răsplătit bine dragostea, cu excepția, poate, a momentului în care l-a învins pe Andy Murray în finala din 2012.

Federer este, fără îndoială, cel mai bun jucător din istoria turneului de la Wimbledon. Și timpul se scurge pentru Novak Djokovic, care a câștigat șapte titluri la Londra, dacă vrea să-i amenințe recordul.

Dar, în mod paradoxal, cel mai de neuitat meci al său va rămâne o înfrângere: celebra finală din 2008 împotriva lui Nadal, considerată adesea cel mai bun meci din istorie, alături de meciul Borg-McEnroe din 1980.

Timp de patru ani, din 2003 până în 2006, campionul elvețian a fost de neatacat la Londra. Dar în 2007, tânărul Nadal, care fusese încă prea necopt în finala din anul precedent, a pus primele mari probleme, împingându-l pe stăpânul casei într-un set cinci.

În anul următor, a treia finală consecutivă Federer-Nadal avea să fie cea mai bună pentru public ... și cea mai proastă zi din cariera marelui său rival (6-4, 6-4, 6-7, 6-7, 9-7).

"Dezastrul" din 2008

Jucătorul elvețian, care jucase cinci seturi de tenis uluitor, a trimis un ultim forehand în fileu care l-a trimis în ceea ce el a numit "dezastru". "Aceasta este de departe cea mai grea înfrângere a mea. Nu există comparație. La Paris, nu a fost nimic", a spus el, chiar dacă fusese zdrobit de același rival în finala Roland Garros cu o lună înainte.

Nativul din Basel a pus întotdeauna Wimbledonul mai presus de orice altceva. "Atâta timp cât câștig la Wimbledon și sunt numărul unu mondial, totul este în regulă", spunea el atunci când Nadal i-a provocat înfrângere după înfrângere la Roland Garros (între 2005 și 2008).

I-a luat doar un an pentru a reveni în top, și mai sus ca niciodată. În 2009, după victoria mult așteptată de la Paris, a doborât recordul de titluri de Grand Slam al lui Sampras, cu al 15-lea trofeu, al șaselea la Londra.

Avea să îl dețină timp de 11 ani, continuând să își construiască totalul până la 20, până când Nadal (în 2020) și apoi Djokovic (în 2021) i s-au alăturat și apoi l-au depășit.

Au urmat alte două triumfuri la Wimbledon: în 2012, când a egalat recordul de șapte victorii al lui Sampras, și în 2017, când l-a depășit, în "a doua tinerețe", la aproape 36 de ani.

Soarta uriașului campion a avut însă o ieșire crudă: un 0-6 în fața polonezului Hurkacz, fiind înfrânt în trei seturi în sferturile de finală ale ediției din 2021.

A fost ultimul său meci, dar nimeni nu a știut acest lucru în acel moment.

"A fost o șansă să fiu martor la călătoria ta și să te văd devenind un campion în toate sensurile cuvântului (...). Tot ce putem spune este mulțumesc, pentru amintirile și bucuria pe care le-ai oferit atâtor oameni", a spus polonezul.

* articol publicat inițial pe Hotnews.ro