Publicat:
23.09.2026, ora 10:40
Actualizat: 23.09.2026, ora 10:45
- Thomas Ravelli (67 de ani) retrăiește pentru GOLAZO.ro sfertul dramatic de la Mondialul din 1994 și vorbește despre momentul care i-a schimbat cariera și a frânt visul Generației de Aur.
- Legendarul portar suedez analizează ieșirea lui Florin Prunea la golul lui Kennet Andersson și dă un verdict spectaculos: Hagi putea câștiga Balonul de Aur și l-ar fi ales în fața lui Stoichkov.
- Ce își amintește despre Răducioiu, Petrescu și Gică Popescu, cât de criticat era în Suedia înaintea Mondialului, totul despre gesturile de la penalty-uri și costumația excentrică și cum a trăit penalty-urile care au trimis România acasă, în interviul acordat în exclusivitate pentru GOLAZO.ro.
Au trecut mai bine de 32 de ani, dar pentru Thomas Ravelli România a rămas imposibil de scos din memorie.
Legendarul portar suedez, ajuns între timp la 67 de ani, trăiește în Suedia și deși a lăsat de mult timp mănușile deoparte, continuă să fie activ.
Susține conferințe despre ce înseamnă sportul în echipă, motivație și sănătate și, împreună cu fratele său geamăn, Andreas, conduce brandul de îmbrăcăminte Ravelli. Fotbalul i-a rămas aproape, e bine documentat, știe și despre România.
Thomas Ravelli, omul care a frânt visul Generației de Aur, vorbește după 32 de ani: „Hagi ar fi luat Balonul de Aur”
Pentru noi, Thomas Ravelli este unul dintre personajele celui mai dureros meci al Generației de Aur, într-o zi ce putea duce România într-o semifinală de World Cup cu Brazilia. Pentru suedezi e eroul puțin probabil al unei seri care a intrat în istoria sportului lor.
Pe 10 iulie 1994, la Stanford, România a fost la câteva minute de semifinalele Campionatului Mondial.
Golul lui Kennet Andersson a dus partida la loviturile de departajare. Acolo, Ravelli a blocat execuțiile lui Dan Petrescu și Belodedici și a trimis Suedia în semifinale.
Într-un interviu pentru GOLAZO.ro, Thomas Ravelli se întoarce la seara care i-a schimbat viața, vorbește despre greșeala lui Florin Prunea, îl alege pe Hagi în fața lui Stoichkov și explică de ce România din 1994 îi provoacă și astăzi amintiri atât de profunde.
Domnule Ravelli, cum sunteți în prezent? Cu ce vă ocupați și cât de aproape ați rămas de fotbal?
Mă simt fantastic! Chiar dacă am agățat mănușile în cui cu mult timp în urmă, am rămas foarte activ. În prezent, susțin multe conferințe și discursuri despre spiritul de echipă, motivație și sănătate. În plus conduc brandul de îmbrăcăminte Ravelli împreună cu fratele meu geamăn, Andreas.
Cu fotbalul cum e?
Acum sunt doar un suporter devotat. Urmăresc îndeaproape echipa națională a Suediei și am în continuare o pasiune uriașă pentru acest sport. Doar că acum prefer să mă bucur de meciuri din tribună sau din confortul canapelei, nu din linia întâi.
Sunteți unul dintre portarii legendari ai fotbalului suedez. Dacă ar trebui să alegeți un singur meci care v-a definit cariera internațională, care ar fi?
Nu există alt răspuns și cred că nici nu vă așteptați la altul. E sfertul de finală împotriva României de la Campionatul Mondial din 1994. Acel meci mi-a schimbat viața și mi-a definit întreaga carieră. A fost o dramă incredibilă, răsturnări de situație, prelungiri, un cartonaș roșu și în cele din urmă o serie incredibilă de lovituri de departajare.
Când am apărat penalty-ul lui Petrescu și execuția decisivă a lui Miodrag Belodedici, nu doar că am trimis Suedia în semifinale, ci am intrat pentru totdeauna în istoria sportului suedez.
Știți că și acum e momentul despre care oamenii încă vor să vorbească cu mine în fiecare zi.
După victoria cu Arabia Saudită, ați așteptat să vedeți cine câștigă partida România - Argentina. Pe cine vă doreați în sferturile de finală?
Să fim sinceri, în adâncul nostru probabil că speram să întâlnim România. Dar sincer era ca și cum trebuia să alegem între două rele. Argentina era un gigant al fotbalului mondial, însă fusese puternic zguduită de scandalul de dopaj al lui Diego Maradona din timpul turneului. Asta o făcea imprevizibilă și vulnerabilă.
Iar noi?
Pe de altă parte, noi jucaserăm împotriva României într-un amical chiar înaintea Campionatului Mondial, așa că știam foarte bine cât de talentată era echipa și cât de letală putea fi pe contraatac. Când România a eliminat Argentina, ne-am dat seama că ne aștepta o misiune extrem de grea. Erați într-o formă extraordinară.
Ce jucători români din acea generație vă amintiți? Hagi, Gică Popescu, Dan Petrescu, Răducioiu, Dumitrescu, Prunea... Cum îi vedeați?
Pe toți, dar o să încep cu Hagi. Maradona din Carpați. Piciorul său stâng era pur și simplu magic. Putea să înscrie de la jumătatea terenului, iar viziunea lui asupra jocului era ieșită din comun. A fost unul dintre cei mai dificili adversari pe care i-am întâlnit vreodată în toată cariera mea.
Merg mai departe. O să zic Răducioiu, care era un atacant extrem de rapid și foarte eficient. Mi-a marcat ambele goluri în acel sfert de finală, iar sângele rece pe care îl avea în fața porții mi-a dat coșmaruri.
Dan Petrescu și Gică Popescu reprezentau coloana vertebrală și inteligența acelei echipe. Aduceau o disciplină tactică și o stabilitate incredibile.
Iar Prunea era un portar foarte bun, rapid și agil, care avusese un turneu fantastic până atunci, chiar dacă soarta a fost crudă cu el la finalul meciului nostru.
Ați anticipat și momentul. Ați fost portar de Cupă Mondială, trebuie să vă întreb despre ieșirea lui Florin Prunea la golul egalizator al lui Kennet Andersson. România conducea cu 2-1, Suedia avea zece oameni și mai erau doar câteva minute. Cum vedeți acea fază după atâția ani?
Ca fost portar, să știți că am foarte multă empatie pentru Prunea. Când analizezi o asemenea fază după ani de zile e foarte simplu să critici.
La noi încă se discută sau se glumește pe seama momentului deși a provocat multă tristețe.
OK, dar acolo, pe teren, trebuie să iei decizii într-o fracțiune de secundă. Kennet Andersson era un adevărat maestru în jocul aerian. Când a venit acea centrare lungă și înaltă, Prunea probabil a simțit că trebuie să iasă și să-și domine careul. Greșeala lui a fost că a apreciat greșit traiectoria mingii și a subestimat capacitatea extraordinară a lui Kennet de a ajunge la acea minge.
Ținând cont că România conducea cu 2-1, iar noi eram în zece după eliminarea lui Schwarz, probabil că România ar fi câștigat meciul dacă Prunea ar fi rămas pe linia porții. Dar fotbalul este și un joc al greșelilor făcute sub o presiune imensă. Din păcate pentru Florin, aceea s-a dovedit a fi o decizie fatală.
În România există și acum oameni convinși că, dacă naționala noastră ar fi eliminat Suedia și ar fi mers mai departe, Hagi ar fi avut șanse reale să câștige Balonul de Aur. Vi se părea și dumneavoastră? Și, dacă ar trebui să alegeți între Hagi și Hristo Stoichkov în perioada lor de vârf, pe cine ați alege?
Hagi era, fără îndoială, suficient de bun pentru a câștiga Balonul de Aur în 1994. Dacă România ar fi ajuns în semifinale sau în finală, ar fi putut foarte bine să câștige trofeul, pentru că și-a purtat echipa pe umeri într-un mod în care foarte puțini fotbaliști reușesc. Să aleg între Hagi și Hristo Stoichkov în cea mai bună perioadă a lor e aproape imposibil.
Va întreb altfel, care v-a plăcut mai mult?
Stoichkov era o adevărată forță a naturii, cumva diferit, agresiv, extrem de eficient și cu o mentalitate de învingător care putea să te sperie. Și, până la urmă, el chiar a câștigat Balonul de Aur în acel an, după ce a dus Bulgaria până în semifinale. Dar dacă trebuie să aleg bazându-mă pe talentul pur, eleganță și creativitate, îl aleg pe Hagi. Felul în care construia jocul era poezie.
Ați fost cunoscut și pentru personalitatea dumneavoastră, iar tricourile de portar erau deseori colorate și excentrice. Așa era Thomas Ravelli sau făcea parte și dintr-un joc psihologic cu adversarii?
Era o combinație între cele două, dar în cea mai mare parte pur și simplu așa sunt eu! Am crezut întotdeauna că fotbalul trebuie să fie spectacol. Dacă nu te distrezi și nu-ți arăți pasiunea, atunci de ce mai joci?
În timpul loviturilor de departajare împotriva României, presiunea era imensă. Milioane de oameni se uitau, iar eu simțeam pe umeri greutatea unei țări întregi.
Aveați și niște gesturi care cred că enervau, timorau poate adversarul.
Faptul că scoteam limba, dansam pe linia porții și făceam toate acele grimase era modul meu de a elibera acea tensiune enormă. Dar era și un fel de război psihologic inconștient.
Ca portar ești singur. Dacă afișezi o încredere totală, poate chiar și puțină nebunie, transferi presiunea asupra celui care execută. Când un jucător ridică privirea și vede în fața lui un portar care pare complet lipsit de teamă și poate puțin nebun, dintr-odată poarta pare mai mică.
Acea bucurie și energie m-au apropiat de suporteri. Iar privind în urmă, n-aș schimba nici măcar una dintre grimase!
Aveați 34 de ani la Mondialul din 1994 și înaintea turneului existau critici și semne de întrebare în privința dumneavoastră. Totuși, ați devenit unul dintre portarii turneului. Cum ați gestionat presiunea?
Așa e! Înaintea turneului din Statele Unite am fost supus unei presiuni foarte mari din partea presei și a criticilor. Echipa mea de club, IFK Goteborg avusese o primăvară dificilă, iar jurnaliștii mă numeau în mod deschis veriga slabă a naționalei. Este foarte greu să gestionezi astfel de critici atunci când se repetă, pentru că poți începe să le interiorizezi și să le transformi în propria ta realitate. Eu am încercat să folosesc criticile drept combustibil.
Cum mai exact?
Am fost întotdeauna extrem de competitiv și am nevoie de o anumită presiune interioară pentru a ajunge la nivelul meu maxim. În loc să permit îndoielilor să mă doboare, le-am transformat în motivație. Pentru mine a devenit o mentalitate de tipul „acum ori niciodată”.
Apoi, m-am concentrat exclusiv asupra prezentului. Când ești pe teren, așa cum s-a întâmplat la loviturile de departajare împotriva României, trebuie să blochezi absolut tot ce se întâmplă în jur.
În acel moment nu exista trecut și nu exista viitor. Exista doar secunda respectivă și trebuia să am încredere în instinctul meu.
În același timp încercam să păstrez o atmosferă relaxată în vestiar. Pentru a-mi diminua propria tensiune, dar și pe cea a echipei, încercam să aduc energie pozitivă, umor și o stare bună.
Iar meciul cu România v-a transformat în erou.
Când am apărat acel ultim penalty decisiv, viața mea s-a schimbat peste noapte. Să trec de la omul criticat de toată lumea la statutul de erou național a fost un sentiment incredibil de revanșă.
Fotbalul s-a schimbat enorm față de generația dumneavoastră. Dacă ați putea să le dați un singur sfat tinerilor fotbaliști de astăzi, care ar fi acela?
Să nu complice fotbalul mai mult decât este cazul. Fotbalul s-a schimbat enorm. A devenit foarte comercial și e analizat până la cele mai mici detalii și este puternic influențat de social media. Cred că s-au pierdut într-o anumită măsură bucuria autentică și spontaneitatea.
Tinerii fotbaliști de astăzi sunt extraordinar de bine pregătiți tactic, dar uneori jocul devine prea mecanic. Trebuie să aibă curajul să-și urmeze instinctul și să joace cu inima, nu doar să facă ceea ce dă bine în fața camerelor.
Apoi, este vorba despre tărie mentală. Jucătorii sunt protejați astăzi într-un mod foarte diferit, dar fotbalul rămâne, în esență, un sport extrem de dur din punct de vedere mental. Trebuie să înveți să gestionezi eșecurile și criticile fără să-ți pierzi busola interioară.
Și, poate cel mai important, să aibă caracter și personalitate. Să nu le fie teamă să iasă în evidență și să arate cine sunt. Fotbalul este spectacol. Iar fotbalul încă are nevoie de personalități puternice, de jucători care își arată emoțiile.
Mulțumim pentru timpul acordat!
Și eu vă mulțumesc! Mult succes dumneavoastră și mă bucur că v-ați amintit de mine.
Citește și
VIDEO: cele mai noi imagini din sport
