Publicat:
18.06.2025, ora 10:07
Actualizat: 18.06.2025, ora 10:27
- Ioan Ovidiu Sabău (57 de ani) e românul cu cele mai multe partide jucate pentru Brescia, clubul care va dispărea complet din fotbal în acest an.
- Adus în Italia de Mircea Lucescu, în 1992, de la Feyenoord, Sabău povestește pentru GOLAZO.ro atmosfera acelor ani petrecuți în Cizmă.
- El dezvăluie care a fost fotbalistul care l-a impresionat în Serie A, „un model demn de urmat”.
După 114 de existență, cel mai probabil Brescia va dispărea de pe harta fotbalului mondial. Patronul Massimo Cellino nu a plătit o parte, 3 milioane de euro, din datoria de 8 milioane de euro, iar viitorul e sumbru pentru „rândunele”.
Echipa pe la care au trecut Roberto Baggio, Pep Guardiola, Andrea Pirlo, dar și românii Hagi, Sabău, Răducioiu, ca să-i numim doar pe câțiva, fusese deja retrogradată în Serie C din cauza problemelor financiare.
Ioan Sabău: „Serie A era visul meu”
GOLAZO.ro a stat de vorbă cu Ovidiu Sabău, unul dintre fotbaliștii care au adus porecla „Brescia Romena” pentru echipa din Lombardia a anilor ‘90.
Fostul mijlocaș al naționalei a dezvăluit ce salariu anual avea, cine e fotbalistul care l-a impresionat în Italia și ce a crezut prima dată când l-a văzut pe Andrea Pirlo.
Bună ziua, domnule Sabău. Știți că unul dintre cluburile la care ați jucat, Brescia, și-a anunțat falimentul și, cel mai probabil, dispariția din fotbalul mondial.
Da, am văzut. Mare păcat. O echipă frumoasă, un club într-un oraș care respira fotbal. Cel puțin pe vremea când jucam eu acolo, dar sunt convins că așa a rămas. Păcat că nu s-a găsit o soluție pentru ca acest club istoric să aibă continuitate. Eu am avut șase ani foarte buni la Brescia.
E clubul la care v-ați simțit cel mai bine în cariera dumneavoastră de fotbalist? La cele din străinătate mă refer.
Cred că da. Și la Feyenoord am avut două sezoane senzaționale. În afară de mici probleme, precum o fisură de peroneu, m-am simțit bine și în Olanda. Dar, sigur, Italia însemna visul fiecărui fotbalist. În anii ‘90 se juca cel mai frumos fotbal acolo. Și era cel mai puternic campionat, plin de vedete. Serie A însemna tactică dusă la extrem, era presiune imensă la fiecare meci. Tifosi erau spectaculoși. Și noi, pe Rigamonti (n.r. Mario Rigamonti, numele stadionului Bresciei), aveam mereu tribunele pline. 18-20.000 de oameni la fiecare meci.
Sunteți românul cu cele mai multe meciuri pentru Brescia. Cum au fost acei ani, în care clubul din Lombardia era supranumit „Brescia Romena”?
Superbi. Am jucat împotriva atâtor jucători mari. Pentru noi, românii, a fost mai ușor să ne adaptăm pentru că l-am avut pe Mircea Lucescu antrenor. În ‘92 ne-a adus pe mine, pe Hagi și pe Răducioiu, apoi au venit și Mateuț și Lupu. Noi am confirmat și, fiind jucători importanți, nu numai la Brescia, dar în Italia, am deschis uși pentru ceilalți. Așa cum au făcut și alții pentru noi.
Ioan Sabău: „Salariu de 400.000$ pe an”
Mi-ați spus că Brescia era un oraș care respira fotbal. Cum se comportau localnicii cu fotbaliștii? În cei șase ani pe care i-ați petrecut la club, „rândunelele” (n.r. porecla echipei) au retrogradat de trei ori. Dar au și promovat în Serie A în trei sezoane.
Asta era incredibil în Italia. Pasiunea cu care se iubea echipa. Orice om de pe stradă era familiarizat cu ceea ce se întâmpla la meciuri. Erau trei ziare locale care acordau multe pagini sportului, două televiziuni locale la care existau multe emisiuni de sport. Lumea te oprea pe stradă, cereau autografe. Aveai reduceri în toate magazinele, restaurantele (n.r. râde). Simțeai efectiv iubirea, pasiunea imensă pentru fotbal. Acum nu mi se mai pare aceeași legătură directă între fani și jucători. E intermediată de rețelele de socializare.
Dar sunt considerabil mai mulți bani. Poate că asta s-a întâmplat. Romantismul acelor ani s-a diminuat pe măsură ce au fost investiți din ce în ce mai mulți bani.
Da, atunci nu prea erau mulți bani. Bine, noi, la Brescia, am și avut dezavantajul că eram la o echipă mică, care, în principal, forma și vindea jucători. Asta a fost și una dintre problemele lui nea Micea, apropo de acele retrogradări. În fiecare an erau vânduți jucători importanți. Sau cei tineri, de perspectivă. Răducioiu a plecat la Milan după un an, dar scheletul de bază, cu mine și cu Hagi, a cam rămas același. Ar fi fost greu și pentru Lucescu să plecăm și noi.
Dar ați avut oferte? Apropo de bani, se spunea la vremea aceea că patronul, Luigi Corioni, oferea salarii mari. De asta a mers Hagi acolo, de la Real Madrid.
Au fost și ceva oferte. Corioni oferea bani buni. Dar nu îți imagina că erau salarii foarte mari. Eu aveam în jur de 400.000 de dolari pe an. Hagi avea un alt nivel. Dacă pe vremea aceea aveai un salariu de 1 milion și jumătate, 2 milioane de dolari, erai o excepție. Acum se vorbește despre zeci și zeci de milioane.
Ioan Sabău: „Maldini se detașa. Pirlo se admira”
Era o mare diferență fotbalistică între ce se juca între Serie A și Serie B în acele vremuri?
Nu le poți compara. Dar să știi că liga secundă din Italia acelor vremuri era extrem de puternică. Îmi amintesc că Fiorentina îi avea pe Batistuta, Toldo, Effenberg, Cristiano Zanetti, jucător de echipa națională. La Ascoli era atacant neamțul Bierhoff, campion european. Enrico Chiesa juca la Modena. Filippo Inzaghi la Verona, parca. Iar Vieri era și el în Serie B (n.r. la Ravenna). Diferența se făcea în compartimentul ofensiv, pentru că mai toate echipele erau foarte bine organizate și pregătite.
În afară de Hagi, pentru că e român și prieten cu dumneavoastră, ce alt jucător v-a impresionat în Italia acelor ani? Sigur, cred că sunt mulți, dar dacă ar fi să numiți doar unul?
Hagi a fost ieșit din comun. Chiar dacă poate nu avea o echipă foarte puternică în jurul lui. Apoi ai echipa aceea mare a lui Juventus, cu Vialli, Del Piero, Zidane, Deschamps. Apoi, cea a Milanului. Cu Baresi, Desailly, Maldini, Viera, Savicevic, Boban, Baggio, Weah. Numai jucători uriași. Dar dacă ar fi să zic un singur nume, deși îmi e foarte greu, cred că Maldini. El se detașa puțin.
Ați ales un adversar direct. Maldini, fundaș stânga, dumneavoastră, mijlocaș dreapta. Era un „signore”, un domn, Maldini?
Era un model. Nu am auzit niciodată vreo vorbă urâtă de la el. Domina prin mobilitate, forță, capcitate de efort, inteligența tactică. Nu era nevoie de a face faulturi sau de a fi agresiv. Era mereu unde trebuie să fie. Un simț de anticipație ieșit din comun, un fuleu excelent.
Greu de depășit prin dribling?
Greu de depășit oricum (n.r. râde). Revenea întotdeauna. Dacă treceam o dată de el, mă trezeam imediat cu el în fața mea. De abia reușeai să centrezi dacă-l aveai adversar. Era ca un ciulin de care nu puteai scăpa. Și totul prin mijloace corecte, sportive. Apoi, longevitatea lui e de admirat. Plus atașamentul său pentru Milan, singurul club la care a jucat. De asta spun că, dintre atâtea nume mari, el se detașează puțin.
Apropo de fotbaliști mari, ați jucat și cu Pirlo. El cum era la acea vârstă, când a fost adus de Mircea Lucescu la echipa mare a Bresciei?
Un număr 10 clasic, ca mentalitate. Încă era în formare, se admira cam mult. Era static, încerca să dribleze mult. Avea 16 ani când a venit în pregătire cu noi. Dar se vedea că are calități indiscutabile. A trecut pe la Inter, dar apoi a ajuns pe mâinile lui Ancelotti, la Milan, care l-a transformat, punându-l să joace în fața apărării. Și Pirlo a trecut prin anumite etape de maturizare, normal. Avea și stângul și dreptul, foarte bun cu mingea la picior, viziune tactică. Doar că nu lovea mingea cu capul. Dar pe postul lui, nici nu prea i-a trebuit. A folosit capul, mintea, pentru altceva.
Cea mai frumoasă amintire din perioada Brescia?
Cred că prieteniile legate cu jucătorii români, cu nea Mircea. Din punct de vedere fotbalistic aș spune că acea Cupă Anglo-Italiană (n.r. la care participau opt echipe din Anglia și opt echipe din Italia, toate din a doua divizie) pe care am câștigat-o în ‘94.
Citește și
VIDEO: cele mai noi imagini din sport
