Publicat:
01.06
- GOLAZO.ro a trăit derbyul Shakhtar - Dinamo Kiev la Liov, Ucraina, alături de suporteri care își merită numele.
- Înainte de a urca în tribună ni s-a arătat adăpostul destinat jurnaliștilor, cât un vestiar mare.
- Ce spune Mircea Lucescu despre minutul de reculegere cutremurător.
- La final, campioana Shakhtar a sărbătorit titlul alături de soldații afectați de război. Portarul învingătorilor a plâns pe gazon. Fratele său murise luptând.
Radu Cosașu spunea că „suporter” vine de la verbul „a suporta”. La bine, la rău. Aici, în Ucraina, suporterii își merită numele. Dacă a fi suporter înseamnă să fii alături de jucătorii tăi la bine și la rău, în cazul ucrainenilor, e aproape mereu „la rău”.
E război în Ucraina și am vrut să vedem live, aici, pe stadion, ce înseamnă un meci din prima ligă ucraineană. Mai ales că vom juca împotriva naționalei galben-albastre la Euro 2024. Am reușit să alegem „Clasicul” Shakhtar - Dinamo Kiev, partida care decidea campioana acestui sezon, pe 11 mai.
Cu ei vom juca la Euro 2024
Mulți dintre internaționalii celor două echipe-simbol ale țării lor vor fi și în lotul pentru turneul final, 12, aproape jumătate din grupul de 26, împărțiți egal, șase de la Shakhtar, șase de la Dinamo.
Mult timp nu s-a știut unde va avea loc duelul, pentru că Shakhtar, gazda, forțată să părăsească încă din 2014 orașul său Donetsk din cauza invaziei ruse, evoluase și la Liov, și la Kiev în actuala stagiune. Putea să joace în ambele zone.
În cele din urmă, cu două săptămâni înaintea întâlnirii, s-a ales varianta Liov, mai sigură, mai departe de pericol, la peste 800 km de Kherson și la peste 1.000 km de Zaporozhye, ultimul oraș situat chiar deasupra zonei roșii, a luptelor.
Lucescu, la mijloc, între Shakhtar și Dinamo
Mircea Lucescu ar fi vrut și el să asiste la meci, fusese și pe 21 aprilie, la Kiev, pentru Dinamo - Polissya 3-0, dar programul nu s-a mai potrivit. Fiul său, Răzvan, juca împotriva lui Olympiakos în același weekend al derbyului ucrainean și a preferat să meargă la Salonic, cu avionul.
„Mi-e greu să mai călătoresc 15 ore cu mașina, cum s-a întâmplat ultima oară, spre Kiev. Am totuși 78 de ani”, a spus antrenorul, într-un dialog cu GOLAZO.ro.
„Oricum, mi-ar fi fost dificil la Shakhtar - Dinamo. Eu sunt în mijlocul acestor echipe. Toți îmi sunt dragi. La Shakhtar, jucătorii au păstrat filosofia, ideile, jocul, principiile, dar pe Dinamo am format-o eu acum. Shakhtar a avut avantajul financiar, a putut cumpăra brazilieni de peste 10 milioane, în timp ce eu am jucat cu tineri, promovați, mulți ucraineni la Dinamo”, a adăugat Lucescu. A fost 12 ani la Shakhtar, între 2004 și 2016, și trei la Dinamo (2020-2023).
„Am hotărât să plec în noiembrie trecut, însă vorbesc tot timpul cu ei la club, nu au schimbat nimic, nici jucători, nici sistemul de antrenament, de joc. Viitorul e al lui Dinamo, a câștigat datorită mie rezultate, bani din transferuri, 150 de milioane luați cu mine, fotbaliști tineri, ucraineni”.
Un derby cu 5,7% oameni în tribună
Cât despre posibilitatea de a reveni aici, Lucescu nu a dat niciun răspuns legat de planul lui Igor Surkis, președintele-patron al lui Dinamo, de a-l readuce la clubul kievean, ca manager-general: „Cel mai important e că sunt dorit, și în Ucraina, și în Turcia”.
Oleg Barkov, ofițerul de presă al lui Shakhtar, explică de ce „vin două mii de spectatori pe Arena Lviv (n.r. 35.000 de locuri). Stau într-o singură tribună. Tot acolo urmăresc meciul reprezentanții mass-media, invitații, VIP-urile, familiile jucătorilor”. Dar un fel de stratificare există. Invitații și familiile sunt totuși sus, în loje. Zona de presă e chiar la mijloc, încadrată de suporteri.
Suferință pe arena din Liov
„Pentru toți e pregătit un adăpost sub tribune în caz de alarmă antiaeriană, însă nu toți împreună. Fanii într-un refugiu, rudele fotbaliștilor în altul, jurnaliștii în altul… Fiecare adăpost are apă, medicamente, tot ce e nevoie. Jucătorii se întorc în vestiar dacă auzim sirena”, spune Barkov.
Teoretic, clubul-gazdă ar putea primi spectatori pentru 30% din capacitatea stadionului, dar trebuie să asiguri adăpost pentru toți la o eventuală alarmă și, pentru că ar fi foarte dificil, nimeni nu riscă. Barkov era și el interesat: „E adevărată știrea cu Lucescu și Dinamo?”. Chiar dacă antrenorul a părăsit Shakhtar în 2016, mulți vor să afle la club ce se întâmplă cu Lucescu.
Galeria lui Shakhtar, mulți copii și mamele lor. Mai puțini bărbați. La fel, pe stradă
Stadionul, construit pentru Euro 2012, organizat de Ucraina cu vecina Polonia, a costat 211 milioane de euro. E situat în sudul Liovului, nu departe de șoseaua ce duce spre granița cu România.
Au apărut primii fani ai lui Shakhtar.
Igor venise împreună cu fiul său David, de 14 ani, tocmai din greu încercata Odessa, atinsă constant de rachetele lansate de ruși. Cu trenul, 750 de kilometri. „La sfârșitul lui aprilie, ne-au lovit rău”, și-a amintit Igor.
S-au pozat amândoi cu fularul portocaliu al „minerilor”. „Prietenul meu, care e apropiat de Darijo Srna, directorul sportiv al lui Shakhtar, ne-a obținut biletele”, a spus tatăl.
Shakhtar - Dinamo, „Clasic” de război
Mikhaylo a ajuns la Liov cu mașina dinspre Ivano-Frankivsk, la 135 de kilometri. Nu era singur, ci cu băiețelul lui, Matvi, de 4 ani și 7 luni. Tot suporteri ai lui Shakhtar.
Înainte de a urca în tribună ni s-a arătat adăpostul destinat jurnaliștilor, cât un vestiar mare. Apoi am urcat în tribună.
Mulți copii pe stadion, majoritatea însoțiți de mame, inclusiv în galeria lui Shakhtar. Un bărbat declanșa scandările și ținea ritmul cu o tobă, apoi se auzeau vocile puștilor și ale mamelor lor. În acea zonă a tribunei, puțini bărbați. Câțiva fluturau steagurile mari ale Ucrainei și ale lui Shakhtar.
O realitate pe care o observi deseori pe stradă, în Liov și în alte orașe. Multe femei singure sau alături de alte femei sau de copii.
Vezi mai puțini bărbați. Sunt la război ori plecați din țară ori ascunși pentru a nu fi luați de armată pe front. Cei între 18 și 60 de ani nici nu au voie să părăsească Ucraina decât în condiții speciale și numai cu acordul autorităților. Iar vârsta pentru mobilizare s-a redus de la 27 la 25 de ani.
Aceleași autorități decid care bărbați au meserii considerate critice pentru țară și sunt exceptați de război. Printre ei, și mulți sportivi, fotbaliști.
Trei momente care îți taie răsuflarea pe stadion: imnul, minutul de reculegere, lovitura de start
Când echipele au ieșit pe gazon pentru imnuri, toți jucătorii erau înfășurați în steagurile naționale galben-albastre. În fața lor au rămas doi militari, în uniformă de camuflaj.
Khrystyna Panasiuk cânta imnul, Moysey Bondarenko o acompaniază la vioară.
Spectatorii cântau și ei.
Și, indiferent ce crezi, fără să conteze cine ești, de unde vii și care este credința ta, când auzi „Shche ne vmerla Ukraina” (Ucraina nu a pierit) te gândești cum era lumea înainte de februarie 2022, când, din senin, tancurile au trecut granița.
„Nu am simțit durere mai mare la un minut de reculegere”
După imn, fotbaliștii s-au așezat pe cercul de la mijlocul terenului. „Minutul de reculegere e teribil, nu am simțit durere mai mare la un minut de reculegere, nu poate să nu te afecteze”, l-a descris Mircea Lucescu.
Era antrenorul lui Dinamo Kiev când a început războiul, pe 24 februarie 2022, venise în iulie 2020 la Dinamo, și a rămas la alb-albaștri până pe 3 noiembrie 2023. Minutul de reculegere nu s-a schimbat de când era el în Ucraina.
Pe un stadion ce tace, acest minut de reculegere pentru toți ucrainenii dispăruți în război e ca sunetul unui ceas imens. Pe tabelă apar numele orașelor-victime, cele mai asediate, însângerate, cu cel mai mare număr de morți.
O tânără care luptase și își pierduse piciorul stâng pe front, Ruslana Danilkina, a pătruns pe teren pe teren pentru a da lovitura de start.
Titlul lui Shakhtar și lacrimile portarului său pentru fratele dispărut în război
Meciul a fost exact cum voia Shakhtar. Cu o victorie se detașa la șapte puncte și, cum Dinamo mai avea doar două partide, portocaliii erau campioni. Prima repriză a fost dominată clar de lider, care a deschis scorul dintr-un penalty dictat de arbitru cu ajutorul VAR și transformat de Sudakov.
După pauză, alb-albaștrii au revenit, au controlat jocul, dar n-au egalat. S-a încheiat 1-0, rezultatul care i-a oferit titlul lui Shakhtar. Al doilea campionat consecutiv și al 15-lea în istorie. Patru zile mai târziu, pe 15 mai, avea să câștige și Cupa Ucrainei, după 2-1 cu Vorskla la Rivne.
„Datorită militarilor, putem continua să existăm ca națiune”
A urmat sărbătoarea campionilor. Înainte însă, au fost lacrimile lui Dmytro Riznyk. Portarul lui Shakhtar, 25 de ani, a îngenuncheat în iarbă și a început să plângă.
„Știți că fratele meu a murit în război. Mi-e foarte greu. Fiecare minut de reculegere mă emoționează, îmi amintește de Serhiy, de război. Băieții noștri sunt pe front. Fără ei, noi nu ne-am fi putut aduna aici să jucăm fotbal. Datorită militarilor, putem continua să existăm ca națiune”.
Serhiy Riznyk s-a stins pe 7 septembrie 2023, în regiunea Luhansk. Cel care se înrolase ca voluntar în februarie 2022 a fost ucis de explozia unei mine. La 33 de ani.
„Mă doare și mă sperie că ai părăsi această lume, dar ai plecat ca un erou. M-ai crescut, m-ai susținut mereu, mi-ai fost alături la bine și la rău. Vei rămâne întotdeauna lângă mine! Glorie, Ucrainei! Glorie, eroilor!”, a fost mesajul postat atunci de Dmytro.
Soldații invalizi, pe gazon, parte din bucuria câștigării trofeului
Riznyk a fost îmbrățișat de colegi și s-a bucurat și el pentru performanța lui Shakhtar. O sărbătoare ca oricare alta în fotbalul mondial după cucerirea unui trofeu. Cu fotografii, multe fotografii împreună care să le rămână amintire. Jucătorii brazilieni, cinci în lotul echipei, aprindeau fericirea cu entuziasmul lor. Și speranța celor din jur.
Directorul sportiv, croatul Darijo Srna, 15 ani fundaș dreapta la Shakhtar, și directorul general al clubului, Serhiy Palkin, erau și ei acolo.
Pe gazon au coborât și mai mulți soldați invalizi. Îi observasem și în tribună, coborând sau urcând cu greutate scările. Alți spectatori le cereau autografe sau poze.
Shakhtar i-a invitat la meci și a avut grijă de ei. I-a adus cu autocarul, le-a oferit cadouri. Încercau să se integreze, să participe alături de jucători la bucuria succesului lor.
Nerăbdător, unul și-a aruncat cârjele în iarbă și a sărit într-un picior să poată ajunge mai repede la poză.
Când sărbătoarea s-a stins pe teren, s-au dus la vestiare alături de fotbaliști, care le-au dăruit tricourile de joc. Încet, încet, suporterii au plecat.
INTERVIU Taras Stepanenko, unul dintre liderii naționalei Ucrainei: „În fiecare zi vedem cum mor oameni. Cerem ajutor!”
Taras Stepanenko, 34 de ani, „închizătorul” de forță care a cucerit 25 de trofee cu Shakhtar Donetsk, se gândește la familia de care s-a despărțit din cauza războiului.
Taras Stepanenko, mijlocaș defensiv din 2010 la Shakhtar, aproape 600 de meciuri în carieră la 34 de ani, 81 de selecții și 4 goluri pentru Ucraina, a ieșit printre ultimii de la vestiare. Înaintea lui era unul dintre soldații invalizi care fusese la vestiare cu jucătorii lui Shakhtar.
La zona mixtă, a răspuns la câteva întrebări pentru presa română, apoi a discutat cu jurnaliștii ucraineni.
„Dedic titlul familiei. Ei sunt în străinătate, îmi lipsesc. Și fanilor, care sunt în inima noastră. Îi iubim”
Taras, ai cucerit al doilea titlu la rând, al 11-lea campionat câștigat, al 25-lea trofeu cucerit cu Shakhtar. Cui îi dedici această nouă performanță?
În primul rând, aș vrea să-i dedic familiei mele. Trăim separat acum, ei sunt în străinătate. Îmi lipsesc. Acest titlu e al lor. Sigur, îl dedic și fanilor. Sunt împărțiți în diferite părți ale lumii din cauza războiului, din cauza situației din regiunea Donbass încă din 2014. Ei sunt în inima noastră, îi iubim. Trofeul e și pentru ei.
„E dificil să reziști, dar ne-am obișnuit să jucăm, să trăim în aceste condiții. Suntem puternici”
Cât de dificil a fost să jucați fotbal în timp de război al doilea an la rând?
E greu, dar ne-am obișnuit să jucăm în astfel de condiții. În fiecare zi aflăm știri, ne uităm la televizor, știm ce se întâmplă în țara noastră. În fiecare zi mor mulți oameni, soldații noștri, civili, Rusia ne distruge orașele, satele, e dificil să reziști unei asemenea situații, dar ne-am obișnuit să jucăm, să trăim în aceste condiții. Suntem puternici și continuăm.
Cum pot jucătorii să ajute țara?
Doar jucând fotbal, trimițând un mesaj țărilor europene, reprezentând Ucraina în cupele europene și jucând pentru echipa națională, cu steagul nostru, cu imnul nostru, și discutând cu jurnaliștii. Cerând ajutor. Când vorbim cu ziariștii, întotdeauna le spunem despre situația din țară. De la începutul războiului am dat multe interviuri, am participat la proiecte sociale, astfel încercăm să ne ajutăm țara.
„După ce vom câștiga războiul și va fi pace, Ucraina va fi una dintre cele mai bune țări ale Europei”
Ai un mesaj pentru ucraineni?
Aș vrea să le transmit tuturor ucrainenilor care trăiesc în străinătate să rămână puternici, să ajute țara cu tot ce pot, să facă ceva, să vorbească despre Ucraina cu alți oameni. Uneori, cele mai simple lucruri pot însemna mult. Soldații, luptătorii noștri încearcă să anihileze inamicii și trebuie să-i ajutăm împreună. Fiți tari și rugați-vă pentru Ucraina!
Cum vezi viitorul Ucrainei?
Va fi o țară puternică, frumoasă. După ce vom câștiga războiul și va fi pace, Ucraina va fi una dintre cele mai bune țări ale Europei.
.jpg)
