Cristian Geambașu Argentina celor răi

• Campioana mondială a supraviețuit meciului cu Egipt scoțând încă o dată la iveală spiritul prădător.
• Banda condusă de Dibu Martinez, Paredes, Tagliafico și Romero are nevoie însă de momentele de grație ale lui Messi. Fără el, biancoceleștii sunt doar o formație agresivă și stearpă 

Adaugă GOLAZO.ro la favorite

Aștept cu teamă momentul în care, după victoria în finală, Emiliano „Dibu” Martinez își va duce Cupa Mondială în dreptul organelor genitale și ne-o va arăta ca pe un simbol falic. Nu scap de această viziune, cu atât mai mult cu cât sunt înconjurat de suporteri ai albiceleștilor.

Deocamdată, Dibu a fost cuminte, singura excentricitate pe care și-o permite fiind steagul Argentinei pictat pe tâmplă, în semn de patriotism, dar și talisman. Liniștea dinaintea furtunii.

Prădătorii

Este ceva la această echipă a Argentinei care aprinde un bec de veghe. Instinctual îi simți că sunt buni fotbaliști, dar și mari golani. E ceva la limită în privirea și comportamentul lor. Un rău latent care nu așteaptă decât o brichetă aprinsă lângă butoiul cu benzină.

Cu excepția lui Leo Messi, pe care oricâtă imaginație maladivă ai avea nu-l vezi dând capete-n gură, ceilalți par o bandă plecată în căutarea prăzii. Campioana mondială în exercițiu este un exercițiu de machism și de fotbal prădător. Asta atrage, dovadă numărul fanilor sud-americanilor, alții decât argentinienii.

Băieții buni nu au loc

Argentina antrenată teoretic de Lionel Scaloni și efectiv de Lionel Messi, a supraviețuit meciului cu Egipt tocmai pentru că are un spirit de bandă.

Grupul unit este un clișeu cuminte, european. Tipii din naționala de 3 ori campioană mondială sunt, în schimb, o gașcă de potențiali răufăcători care au intrat într-un sistem cu reguli, legi și canoane.

Tagliafico, Romero, Paredes sau Alexis Mac Allister sunt băieți răi și fotbaliști destoinici, care descind dintr-o societate dură. În Argentina, ca fotbalist, dar nu numai, nu răzbești dacă ești băiat bun.

Istorie

Argentina primului titlul mondial, cea din 1978, era o țară în dictatură militară, care își arunca opozanții în ocean din avion. Noi visam papelitos, Kempes și „arhentina, arhentina!”, iar generalii, în frunte cu dictatorul Jorge Videla, aranjau meciurile (vezi 6-0 cu Peru, cât să scoată Brazilia în decor!) și netezeau drumul spre victoria supremă.

Pe urmă, Argentina anului 1986 și-a fundamentat triumful pe o infracțiune a lui Maradona aplaudată nu doar de Argentina, ci de o lume întreagă. Ce fair-play? O glumă inventată de englezoii ăia care nu l-au mai putut ține pe Diego la golul al doilea. Mai exista golul al doilea fără primul?

Frate, ce jucători! Dar ce antrenor?!

Selecționerul Lionel Scaloni, denumit de propriii jucători La Llorona (Plângăcioasa!!) pare un spectator emoțional. Nu doar că nu este strateg rece, suveran în momentele grele prin care trece echipa lui, dar felul în care afișează mina aceea pierdută nu este în măsură a transmite un mesaj de curaj jucătorilor.

Messi îi face echipa și tactica, Paredes și Tagliafico conduc războiul, iar el, Scaloni, plânge și zice „Ce echipă, ce jucători, frate! Gata, trebuie să plec, lasă, lasă…”

Aceeași finală?

Și, știți ce, tocmai faptul că Argentina nu doar că joacă împotriva adversarului, dar trebuie să își ducă în cârcă și propriul antrenor, o face și mai periculoasă.

Sfertul de finală cu Elveția este periculos, pentru că Granit Xhaka și ceilalți sunt disciplinați și reprezintă o variantă europeană a durității argentiniene. Filozofia Argentinei este supraviețuirea cu mingea între dinți, ca un buldog îndelung dresat.

Poți urî sau poți iubi Argentina. Sau nu ai cum iubi și Argentina, și Franța. Dar încă o finală între ele este posibilă.