Radu Naum De-a păcălitelea

• Ce-ați zice dacă ați auzi că Nicușor Dan i-a dat un telefon de felicitare unui elev român clasat pe locul 5 la Olimpiada internațională de matematică?
• Ar fi de râs? De plâns?

Dar nu, a fost de extaz atunci când președintele României i-a sunat pe boberii care au realizat o astfel de performanță „istorică” la Milano-Cortina. Ne-am pierdut cu totul reperele? Nu mai știm ce e un succes?

Și cine l-o fi consiliat să se pună într-o asemenea postură jenantă? Șeful statului omagiază o clasare sub bronz. Undeva, în limbajul erelor tehnologice, cam de Epoca de Piatră. Dar nu e asta paradigma noastră, între aceste granițe care pare că ne cam strâng?

Să nu înțelegeți greșit, am toată simpatia pentru Tentea și Iordache, cei doi flăcăi care au împins și condus strașnic bobul către acel loc 5. Un loc meritoriu relativ la altele. Dar în niciun caz nu unul care să ne ducă în Nirvana sportivă.

Ce contează? Au fost ridicați în slăvi de mai toată media, situație care părea că îi jenează și pe ei, căci mi se par doi oameni de bun simț.

Ce e cu tot acest amoc festivist pentru o non-medalie? Ni se va spune că de zeci de ani nu am mai avut o asemenea clasare la Jocurile de iarnă.

Altă situație aparte, Julia Sauter a reușit cea mai bună performanță a unei patinatoare care reprezintă România. Formulez așa pentru că ea însăși, germancă get-beget, admite că a învățat pe dinafară câteva fraze în limba română cât pentru a depune jurământul de cetățenie.

Naturalizarea ca păcăleală

Naturalizarea nu are nimic rău, dimpotrivă. Deschiderea unei țări pentru cei care vor să fie adoptați de ea și să o reprezinte e o dovadă de solaritate în contrast cu bezna naționalismelor obtuze. Dar să iei un pașaport doar pentru că ai fost refuzată în altă parte, fără să ai cu adevărat prea multe în comun cu țara ale cărei culori le porți e o păcăleală pe toată linia.

Pe vremuri, când ne băteam la handbal fete cu o națională a Austriei plină de jucătoare naturalizate pe bandă rulantă, urlam din toți rărunchii. Acum ni se pare că e în regulă. Asta spune enorm despre involuție în resursa internă și felul în care ne-am contorsionat sportul.

Dacă nu te pricepi să crești, cumpără, asta e deviza. Și te alegi cu ce? Cu un extaz fără noimă la un jurnal de știri? Bravo, națiune, halal să-ți fie!

Să compari un rezultat slab cu unul mediocru și să aduci pentru asta laude cosmice are accente comice.

Mai degrabă ar trebui să ne întrebăm de ce suntem aici, fără o medalie din vremuri imemoriale? Cum am ajuns atât de jos încât de tăvălim de fericire pentru un loc 17?

Exemplul Slovenia

În podcastul de la GOLAZO.ro am spus, la un moment dat, exasperat, că ar trebui să mergem cu toții la sloveni sau să-i aducem pe ei aici, că nu sunt mulți deloc, să vedem cum reușesc adevărate performanțe, uluitoare în ciclism, baschet, schi alpin, hochei, handbal, fotbal.

La aceste Jocuri au luat 4 medalii, două de aur la sărituri cu schiurile. Cum fac, dom’le?! Am primit de curând un răspuns.

„În Slovenia statul nu finanțează sportul profesionist, în schimb investește masiv în copii și juniori. Slovenia are de peste 30 de ani un sistem prin care fiecare copil este testat anual, la școală, de la 6 ani până termină școală. Fiecare copil face 3 măsurători (înălțime, greutate, grosimea pliului cutanat) și 8 teste de motricitate (viteză, coordonare, flexibilitate, forță explozivă, rezistență). Participarea la aceste teste este de aproape 100%. În funcție de rezultate se schimbă și programa școlară.

Profesorii de sport sunt, în cea mai mare parte, antrenori cu licență. Au pregătire minimală psihologică. Fiecare copil are un profil digital unde îi sunt trecute rezultatele testelor și evaluările profesorilor. Părinții primesc un grafic care arată unde se situează copilul lor față de media națională. De exemplu, dacă un copil are o coordonare peste medie părinților li se sugerează să-l îndrume spre sporturi care necesită asta (ex: tenis sau baschet). 

Decidenții din Slovenia au înțeles din anii 80 că nu pot avea performanță la toate sporturile. S-au axat pe ciclism (pistele din toate colțurile țării - mai ales prin păduri, nu pe marile bulevarde), ski, handbal și baschet. Și au investit masiv”, a scris sociologul Vladimir Ionaș. SF? Da, Slovenian Fascination!

Noi investim bani mulți în nu se știe ce, marea industrie a sportului este căpușată de interese, majoritatea tinerilor au alte preocupări, „cumpărăm” sportivi din alte țări, apoi închidem cercul lăudând performanțe oarecare sau rezultate care nu ne reprezintă în nici un fel.

Din când în când, rar, SRL-uri de familie scot câte o Halep sau câte un Popovici. Ne dăm mari cu ei de parcă ar avea vreo legătură cu ceea ce este cu adevărat sportul românesc azi. Adică o întreprindere de tocat bani și de tămâiat mediocritatea. Unde credeți că o să ajungem așa?

Ca să mai avem o șansă, hăt, departe în viitor, trebuie o resetare. Scos banii statului din sportul de performanță dacă nu există o bază logică, naturală a lui. Dat banii jos, la educația prin sport, care întreține orice națiune sănătoasă a lumii. Știu, o să se lase cu urlete și sabotaje. Dar ăsta e prețul unui sforăit de decenii.