Cristina Negrilă De ce plânge Cristiano

• Lacrimile spun mai mult despre Ronaldo decât orice trofeu cucerit.

Cristiano are 39 de ani și refuză să învețe să piardă. Îl doare eșecul ca pe un copil la început de carieră.

E admirabil să poți să păstrezi pasiunea și competitivitatea după zeci de trofee câștigate.

La vârsta la care destui se relaxează - ca să nu zicem că se plafonează, portughezul e tot mai încrâncenat. Ce-l mai motivează?

Nopți petrecute în sala de forță

De multe ori s-a spus despre Cristiano că a compensat lipsa de magie cu enorm de multe ore de muncă, de antrenamente, de sacrificii. A cerut de la el mai mult decât a făcut-o orice antrenor pe care l-a avut. N-a fost nevoie să-l împingă cineva de la spate, a fost mereu el însuși cel mai mare critic al său.

O poveste spusă de unul dintre colegii de la naționala de tineret este esențială pentru a-l înțelege pe bărbatul care plânge, la 39 de ani, pentru că a pierdut o finală în Arabia Saudită sau pentru că a ratat un penalty la EURO 2024.

Eram în cantonament cu Portugalia U21, antrenamentele erau extenuante, dar seara mai fugeam într-o discotecă. Un singur jucător nu ne însoțea. Noi ne furișam afară, Cristiano intra pe geam în sala de forță și se antrena cât timp noi ne distram. fost coleg al lui CR7 la „tineretul” Portugaliei

Singur în sala de forță în anii ce au urmat, luptând cu propriii demoni, cu dorul de tatăl său, decedat în 2005, Cristiano și-a clădit caracterul încercând sa nu mai piardă nimic niciodată.

33 de trofee câștigate, dintre care un European cu Portugalia și 5 (CINCI!) Ligi ale Campionilor, nenumărate recorduri doborâte, peste 900 de goluri marcate, 5 Baloane de Aur în palmares, o carieră sclipitoare. 

Oriunde te uiți, există un record, un gol, un meci, un trofeu care spune povestea unui gladiator. Și, la aproape 40 de ani, Cristiano aleargă după alte recorduri. Uneori e blamat pentru asta, dar fuga lui după performanțe continuă.

Ronaldo, cursă fără sfârșit

Și, totuși, nu e de ajuns. Probabil cu greu vom mai găsi un fotbalist atât de dornic sa triumfe încât atunci când pierde o finală, îl doare ca și cum era singura lui șansă de a cuceri vreodată ceva.

Un fotbalist care deși are în palmares titlul european, plânge la gândul că ar putea rata încă unul de parcă n-ar fi câștigat nimic niciodată.

Să plângi pentru că ai pierdut o amărâtă de Cupă a Regelui în Arabia ca și cum ți-ar fi scăpat Liga Campionilor europeni printre degete e dovada că portughezul nu s-a dus în Arabia Saudită să se retragă, să păcălească, să le ia banii șeicilor și să nu-i pese dacă echipa lui câștigă sau pierde. Pur și simplu, deși e mai aproape de finalul carierei, Cristiano nu se dă bătut.

Să plângi că ai ratat un penalty la EURO 2024 când meciul încă se joacă nu e un semn de slăbiciune, e un semn de luptă.

S-a spus că așa ceva e inadmisibil, că trebuie să te aduni, că pe gazon nu ai voie să verși lacrimi. Mi-ar plăcea să încetam să le mai spunem oamenilor ce trebuie sa simtă, când și cum. Cât timp nu se manifestă violent, să-i lăsăm să se exprime, să-și trăiască bucuria, dezamăgirea, tristețea.

Ați văzut cum s-au strâns colegii în jurul lui? Lacrimile acelea i-au făcut, poate, să nu clacheze, să alerge în continuare, să creadă că se poate.

Cristiano nu mai aleargă ca la 20 de ani? E prea bătrân? E prea orgolios? Poate, dar uitați-vă la Rafa Leao și gândiți-vă că veteranul Ronaldo are mai mult chef să-și ajute naționala decât băiatul de la AC Milan care n-a câștigat nimic cu Portugalia la nivel de seniori.

Lacrimile spun mai multe despre Ronaldo decât orice trofeu cucerit. E un exemplu de sportiv care nu se resemnează, care continuă să trateze fiecare eveniment la care participă așa cum se cuvine.

Și dacă fiecare dintre noi am reuși să păstrăm vie pasiunea pentru ceea ce facem, poate că am face lumea din jurul nostru un pic mai bună.