Publicat:
04.06.2025, ora 19:13
Actualizat: 05.06.2025, ora 07:13
- Până acum 3 zile, erau foarte puțini chiar și francezii care auziseră de Lois Boisson. Azi este semifinalistă la Roland Garros, după ce a început turneul, cu wildcard, de pe locul 361 WTA, cel mai jos clasat semifinalist al Openului Franței din ultimii 40 de ani!
Lois le-a învins pe capul de serie 24, Elise Mertens, pe nr. 3 mondial Jessica Pegula și pe nr. 6, Mirra Andreeva. Meciul cu Mertens nu l-am văzut.
În întâlnirile cu Pegula și Andreeva, franțuzoaica a avut în față două jucătoare de supertop care au făcut, probabil, printre cele mai proaste meciuri din carieră. În primul rând, Jessica și Mirra n-au rezistat presiunii exercitate de les mitocans francezi, care nu știu ce înseamnă fair-play, că e-n engleză.
Tărie mentală de Top 10
Dar asta e cunoscut că se întâmplă pe arenele pariziene, ca profesionistă trebuie să faci față. Boisson este o jucătoare bună, fără niște arme speciale, nici tehnice, nici fizice. Calitatea ei deosebită o are scrisă pe antebraț – résilience. Recuperează și trimite foarte multe mingi înapoi, dacă e nevoie, ore în șir.
Deci, dacă te angajezi în „țăcăneală” cu ea din spatele terenului, poți să ai probleme. Este ce a făcut, ca hipnotizată, Mirra Andreeva, în ciuda îndemnurilor disperate ale antrenoarei, Conchita Martinez, să facă pasul în față și să dea în minge, venind și la fileu când e cazul. S-a enervat, a țipat la Martinez, și a pierdut greșind neforțat în neștire.
Ceea ce m-a impresionat însă la domnișoara Băutură a fost psihicul ei fenomenal. Nu-mi amintesc să fi văzut vreodată o jucătoare de 22 de ani, clasată dincolo de locul 300, care să aibă o tărie mentală de top 10. De un calm profund, deloc mimat, aproape că nu deschide gura, iar gesturile îi sunt mereu reținute, chipul liniștit, și când greșește, și când reușește, oricât ar fi scorul.
A știut să depășească un pericol de care e pândit orice outsider aflat pe punctul de a învinge: teama de victorie, acel „Aoleu, mai am o minge și o bat pe... Pegula!”.
Nu este indiferență, nu este jemanfișism, e poate o întruchipare a celor două vorbe nietzscheene pe care le invoca David Popovici: Amor Fati. De-o fi una, de-o fi alta, ce e scris și pentru mine... – eu joc tenis.
Dincolo de lovitul mingii, spectacolul minții oferit de Lois Boisson e ceva rar... Și așa va rămâne, dincolo și de rezultatul întâlnirii din semifinală, în care Coco Gauff va avansa în teren și va lovi fără milă, continuu...
