Cristian GeambașuPopovici, amăgirea și devastarea

• Fostul recordmen mondial la 100 de metri își evaluează opțiunile pentru Jocurile de la Paris servindu-ne un paradox cât Tour Eiffel 

Superinterviul lui David Popovici acordat cotidianului sportiv spaniol As. Pare să fie un fenomen.

Când stau de vorbă cu presa de afară (care presă spre deosebire de noi încă înseamnă și ziar tipărit) sportivii noștri sunt parcă mai sinceri, aruncând la pubelă mantia clișeelor.

O fi și pentru că li se pun întrebări mai deștepte, nu zic nu, dar și pentru că pe acolo simți că trebuie să îți tratezi altfel interlocutorii decât o faci pe la tine acasă (Ultima întrebare, vă rog!), mai la țară, în România.

Ca peștele-n bazin în aer liber

Spune David Popovici că s-a descurcat mai bine decât anticipa la concursul de la Barcelona desfășurat în bazin în aer liber. Condiții de concurs pe care le preferă, dar cu care, trebuie să precizăm, nu se va întâlni la Jocurile Olimpice de la Paris. Își completează David afirmația potrivit căreia s-a acomodat perfect ambientului de la complexul Perre Serat cu o fandare la 180 de grade:

„Dar aceasta este singura veste bună deocamdată”.

Tradus din română în română, asta înseamnă că nu este mulțumit de timpii realizați pe cele două lungimi la care a concurat, 100 și 200 de metri.

Repede, extrem de repede

Ideea de bază este că la Paris trebuie atins vârful de formă, explică fostul recordmen mondial la 100 de metri liber. „De aceea nu am mers la mondialele de la Doha, de aceea am realizat timpii pe care i-am realizat la Barcelona fără să fiu la cel mai înalt nivel pe care îl pot oferi”, se justifică el. Pentru Paris se pregătește de 3 ani, iar acolo „trebuie să înot extrem de repede”

Reziduurile îndoielii

Cel mai înalt nivel sportiv al lui David Popovici a fost atunci când a bătut recordul mondial la sută, proba-regină a înotului, cucerind și aurul la 200, la Campionatul European de la Roma din 2022. Nu trebuie să fii mare specialist să știi asta.

Atunci a ars etapele, iar reținerea de acum în setarea obiectivului („dacă mă pregătesc pentru o medalie de aur și asta este singura mea așteptare și voi pierde, voi fi devastat”) aduce cred la suprafață reziduurile unor îndoieli încolțite la Mondialul de la Fukuoka, unde Popovici nu a cucerit nicio medalie. Ba mai mult, încheind pe un terifiant loc 6 cursa de 100 de metri.

Responsabilitatea față de public

Nu am priceput de ce eventualitatea extraordinară a cuceririi unei medalii olimpice de aur ar fi sinonimă pentru David cu „o amăgire, că mi-am îndeplinit obiectivul”. Serios?

Eu înțeleg că mari sportivi se mai și alintă, cumva ca o decompensare la miile de ore de antrenament, dar asta chiar sună a paradox filozofic care transcede o activitate totuși prin excelență fizică.

Nu mă pun nici în pielea, nici în apa lui, dar e bine să îi reamintim lui David Popovici că atât timp cât este plătit și premiat din fonduri bugetare (salariul de la CS Dinamo, bonusul de performanță de la Guvern) nu este doar o întreprindere privat-familială. El are o responsabilitate concretă față de publicul românesc.

Între util și futil

Care, ce să vezi, nu filozofează și așteaptă chiar o medalie de aur. Prozaic, publicul care plătește vrând-nevrând salariul fostului campion mondial, al antrenorului, ba și al tatălui său, nu se amăgește că un triumf olimpic al lui Popovici ar fi ceva futil.

Dimpotrivă, gândește că un sportiv de-ai noștri, pentru care cu toții contribuim material să aibă condiții de pregătire de top, ne răsplătește câștigând în fața celor mai buni.

Vă miră că fetele și băieții de la canotaj, de asemenea speranțe îndreptățite la medalii olimpice nu au astfel de dileme metafizice? Temă de meditație pentru tânărul absolvent de liceu, sportiv de frunte al României.