CRISTIAN MUNTEANU David, un Rafael al apei

• David Popovici este cel mai nou far de la care multe generații de sportivi își iau, și își vor lua, lumină. De astăzi el își poate spori strălucirea.

Artistul își privi degetele încrețite de la apa cu care încerca să-și șteargă culorile. Degeaba. Erau acolo, în șanțurile amprentelor sale. Zece degete precum un sfat al bătrânilor. Le apropie între ele.

Singur în camera care-l strângea ca o miniatură personajele, artistul se gândea la ceilalți. Cei din afară, dar întotdeauna înăuntru. Ca niște siluete pe care nu le vezi niciodată, dar le simți mereu curgând, dizolvate, din lumina verii. Astăzi avea concurs. Concursul. Cine câștigă poate picta în continuare pe ce pânză își dorește. Poate fi un oraș întreg, un perete, o inimă, un gând.

Adversarii, de calibru. Care mai de care cu ustensilele sofisticate. Genul de îți venea să nu te mai prezinți. La ce bun? Numai că artistul nostru nu știa cum e să fii intimidat. Sau vorba aceea atât de a poporului său: “capul plecat, sabia nu-l taie!”.

David poate câștiga prima sa medalie olimpică

Fântâna din fața hotelului era ca un copil șugubăț ce fură apa și apoi o îndeasă, fericit, în buzunare. Nu-i pasă că o pierde. Pentru că, uneori, nu e despre a păstra, ci despre a trăi. Atunci, acolo. Se lăsă pe marginea patului. Oamenii se așteptau la atât de mult de la el. Dar stoicii îl învățaseră că viața e un șezlong. Depinde doar de care parte a ghilotinei alegem să-l instalăm. Iluzia balansului poate fi echilibru. Zâmbi. Da, stoicii, da, șezlong. Ciudată legătură între cuvinte, nu?

Era pregătit. Nu se lovea prin cameră de dubii. Le băgase înapoi în cutia de lego. Era părăsit de îndoială. O amantă toxică. Se simțea mai mare de la un minut la altul. Nu era el. Creșteau paginile citite, respirau oamenii iubiți, se așezau speranțele venite dintr-un tărâm ce tânjea după eroi. Nu, el nu alesese asta. Dar nici nu putea refuza. Își privi umerii. Încă tineri. „Bine că nu sunt Sisif, deși tot cu timpul mă lupt. Însă pe mine nu m-au pedepsit zeii. Eu pot”.

O idee se gudura precum o mâță ce vrea de mâncare. Își știa destinul. Câți dintre cei care au trăit puteau spune asta? Își mai privi o dată ustensilele. Nu erau multe. Nici nu avea nevoie. Meșteșugul său lucra cu emoții. Așa de greu sunt ele de strunit…

„O să concurez cu forța lor. A tuturor”

Știa de când a pus mâna pe clanță. Deși nu voia să gândească așa. Ceilalți trebuie să rămână niște străini. Altfel, dacă va pierde, noaptea, interminabilă, îi va șopti neîncetat: „I-ai dezamăgit”. Și va fi singur, ca și acum. Înfrângerea ta o poți gestiona, dar ce faci cu a celorlalți? Care cred în tine mai mult decât în ei. Nu, clar, ei trebuie să rămână străini. De fapt, zâmbetul său era o armă de autoapărare. „Bine că nu și-au dat seama”.

Gata, nu mai e loc de întoarcere. Nimic nu te maturizează mai repede decât spectrul înfrângerii. Nimic nu te înalță mai repede lângă zei decât ideea victoriei. Ba da, mint. Poate iubirea. Îi apărură în minte chipurile atâtor copii care erau fericiți să-l vadă. „O să concurez cu forța lor. A tuturor”.

Timpul avea să-l judece în curând. Își scuipă în palme, semn de facerea lumii. Pe buricele degetelor se vedeau, neclintite, culorile. Albastru, galben și puțin roșu. “Ce bine, o să curgă în bazin”, gândi. David, un Rafael al apei.

Toate poveștile au un sfârșit. El este “a fost o dată ca niciodată”. Din momentul în care pornește fuiorul a se-nvârti, altul, al altei vieți, se chircește, golaș, pe podea. Era momentul ca povestea lui să devină basm. Ele sunt nemuritoare.