Cristian Geambașu Rapidistul

• Despre cum iubirea pentru o echipă se poate naște dintr-un paradox și poate supraviețui intactă o viață.

Liviu este rapidist. Pe Liviu îl cunosc din alt timp al istoriei, de când am făcut armata împreună. Era vremea când armata era obligatorie. Noi, pentru că reușiserăm să intrăm la facultate, îndeplineam stagiul militar obligatoriu de 9 luni. La așa numitul TR, termen redus. Ceilalți, care nu reușiseră, făceau 1 an și 4 luni.

În timpurile acelea strâmbe erau și oaze de normalitate. A fi student însemna un statut social privilegiat, obținut prin știința de carte. Azi e o banalitate să fii student. Nu mai explic motivele.

Duminica în care oamenii mergeau la meci

Liviu crescuse într-o familie al cărei cap era înalt ofițer al Armatei Române. Fiind ofițer MApN, tatăl lui Liviu cotiza obligatoriu pentru Steaua. Așa cum milițienii, de la „tablagii” la generali, cotizau pentru Dinamo.

Numai că tatăl lui Liviu era rapidist. Copilărise și crescuse pe Calea Griviței, cartier muncitoresc. Cartier de ceferiști și oameni care lucrau în uzine în 3 schimburi.

Duminica se îmbrăcau frumos și curat și mergeau la meci în Potcoavă. Pe atunci, mai mult decât azi, Rapid era o echipă muncitorească. Titlul de noblețe al Rapidului era tocmai ereditatea proletară.

Aproape, dar atât de departe de Dinamo

Copilul Liviu, apoi adolescentul Liviu mergea cu tatăl lui în Grant, la meciurile Rapidului. Dar pentru că locuia în Floreasca, aproape de Stadionul Dinamo, obișnuia să meargă și la meciurile lui Dinamo. Uneori mai des la Dinamo decât la Rapid, mi-a mărturisit cu un sentiment de vinovăție retroactivă.

Asta se întâmpla cam de la jumătatea anilor ‘70 și a ținut până toată decada anilor ‘80. La Dinamo jucau Dinu, Dumitrache, Radu Nunweiller, Dudu Georgescu. Mai târziu, Răducioiu, Lupescu, Lupu, Sabău.

La Rapid jucau Sandu Neagu, Liță Dumitru, Bebe Năsturescu. Mai apoi, Nae Manea, Bartales, Goanță, Țâră.

De la trompeta lui Tudorică la pirotehnie

Dar Liviu era neînduplecat, nu ținea cu cei mai buni. El ținea cu Rapid. Cu cei care aveau probleme sau și le făceau singuri.

El suferea cu Rapidul supranumit ironic ABBA. Acel Rapid care retrograda și promova într-o succesiune a promisiunii de mai bine niciodată îndeplinite.

Era farmecul vieții neconfiscat încă de George Copos, capitalistul provenit din activistul comunist, care cu generozitatea lui falsă împărțea copiilor bancnote de 1 dolar.

Rapidul acela vechi al lui Liviu nu mai este. Nu mai este nici Tudorică cu trompeta lui de Louis Armstrong din Giulești. Nu mai este nici Mincea geamgiul care conducea o galerie care nu era membră de partid. Sau așa se fălea.

Nu mai sunt nici Florian Pittiș, nici Colea Răutu. Astăzi reperele sunt magnatul-finanțator Șucu și alt Liviu, cel supranumit Bocciu.

Dar Liviu al nostru este de neclintit în iubirea lui, indiferent la nume, surse de finanțare, pirotehnii și nebunii care trec în zona Codului Penal.

Emoția care nu îmbătrânește

Dinamo-Rapid nu este, așa cum îl definește clișeul, un clasic al fotbalului nostru. Sau este mult mai mult. Dar Dinamo-Rapid este o poveste despre cum poți iubi o echipă împotriva convențiilor sau chiar a evidenței. Asta este și frumusețea.

Liviu continuă să iubească Rapidul cu aceeași intensitate pe care o avea copilul dus de mână de tatăl lui. Liviu merge mai rar pe stadion, nu scapă însă niciun meci al echipei lui transmis la TV. În general, nu pierde niciun meci.

Pe Liviu de astăzi îl mai dor șalele, trebuie să își facă mai des analizele, dar puterea emoției i-a rămas intactă. Fără vârstă, fără riduri.

Bucuria

Probabil că așa arată pasiunea adevărată, ca a lui Liviu. Fără jurăminte definitive, inundată de vorbe meșteșugite.

Știu o poveste la fel de frumoasă și despre cineva care ține cu „ceilalți”. Promit să o spun atunci când Dinamo va fi oaspetele Rapidului.

Până atunci mai avem de trăit un derby. Este o bucurie. Dacă iubești fotbalul nu ai cum simți altfel.