Silviu Tudor Samuilă Dispariția socialismului la echipa națională

• Și dacă Mircea Lucescu procedează corect folosind aceeași echipă meci de meci? Dacă nu discutăm strict de conservatorism, ci de un îndemn parcă de prea mult timp dispărut din fotbalul românesc?

Prietenul meu Cristian Geambașu se întreba, în editorialul său „Metoda Lucescu”, dacă rezervele de la Kaunas au înțeles strategia lui Lucescu din Lituania.

Am remarcat și eu fețele lungi ale celor lăsați pe bancă de selecționer, unii fără minute în cele două jocuri din octombrie.

Problema este că ani de zile ni s-a inoculat ideea că fotbalistul român nu poate juca din trei în trei zile, că nu rezistă fizic sau psihic, dovadă și modul în care au procedat antrenorii echipelor românești aflate în tururile preliminare, sau, cazul FCSB, în grupele europene: joi o echipă, duminică un cu totul alt unsprezece.

Fix asta a fost și tactica precedenților selecționeri. E drept că Edi Iordănescu, de exemplu, a tras bățul scurt ulterior pandemiei, având la un moment dat și patru partide în aceeași fereastră internațională.

E greu de crezut că, în atare condiții, chiar și Mircea Lucescu ar fi refuzat sa facă turnover. Însă, dincolo de acel moment excepțional, până și când naționala disputa doar două jocuri în trei-patru zile, obiceiul era să vezi nu una, nu doua, ci multe fețe noi de la o partidă la alta.

A părut că această abordare, care amintește mai degrabă de socialismul în care toți suntem egali, a consolidat grupul. Erai chemat la națională, jucai oricum. Ți se părea firesc. Concurentul tău pe post nu putea duce două partide la rând, iar asta îți legitima ție titularizarea.

Doar că, acum, avem un selecționer cu un discurs care ar trebui să îi pună în gardă pe toți fotbaliștii români, precum și pe cei care îi propun la lot:

„De ce să înlocuiesc jucătorii care au făcut performanțe cu alții? Doar că sunt anumiți suporteri care au anumite afinități? Sau președinți care se gândesc cum să facă imagine bună unor jucători ca să-i vândă?”.

Extrapolând, am putea aplica același raționament și când vine vorba despre titulari și rezerve.

Naționalele mari le cunoști pe de rost. România nu e mare, dar e pe un drum bun, iar românii au ajuns să poată recita formula de start cum se întâmpla în perioada Generației de Aur.

Edi Iordănescu are patentul, l-a brevetat la Euro, iar Mircea Lucescu i-a continuat ideea, șlefuind-o după propriile principii de joc.

Discutăm despre un prim unsprezece format din cei mai buni fotbaliști români pe posturile lor și, pentru prima oară după foarte mulți ani, nu poate fi contestat nici măcar unul dintre titulari.

Mai mult, în această formulă de start există un singur autohton, Bancu, ceea ce, teoretic, ar trebui să diminueze teama că băieții n-ar putea juca din trei în trei zile.

Totuși, Drăgușin vine din Premier League, Rațiu din La Liga, Răzvan Marin, Man și Mihăilă din Serie A, chiar Marius Marin dintr-un campionat solicitant, precum Serie B, iar Drăguș evoluează la una dintre echipele tari ale Turciei.

Ianis, Coman, Mitriță, Olaru, Alibec, Bîrligea, Louis Munteanu, vreți să deveniți titulari în națională? Păi, arătați că meritați!

Ăsta mi se pare mesajul lui Mircea Lucescu și este unul pe care nu l-am mai simțit prezent în fotbalul românesc din perioada generației lui Chivu și Mutu, când încă mai aveam valori individuale.

După ce au dispărut, ne-am obișnuit cu ideea că oricine ar intra în echipa națională ar fi cam același lucru. E tare bine că am depășit perioada aia!