RADU NAUM Handbalul nostru de pe urmă

• E greu să te uiți la echipa de handbal fete a României. Ți se strânge inima. Știi ce va urma.

Privești ca la un copil care vrea o jucărie din vitrină fără să știe că acolo e un geam care nu-l va lăsa să pună mâna pe ea. Copilul crede că o va apuca dar tu știi că e condamnat să nu poată.

De handbal nici nu ne lăsăm, cum ne-am lăsat odată de gimnastică, nici nu îl împingem înainte. Naționala României e un bun participant la competițiile mondiale de la care n-a lipsit niciodată. E un bun camarad de drum. Te poți baza pe ea să fie acolo. Acolo adică nicăieri.

România a rămas atârnată la un gol diferență de ca și cum ar fi fost zece

Meciul cu Ungaria care ne putea îndrepta către sferturi de finală a fost așa cum trebuia să fie. Cu ceva suspans (un pic mai mult decât cu Danemarca) și același deznodământ.

Trebuie să fie interesant pentru adversarele României să contemple acestui fenomen bizar precum pisica lui Schrodinger, moartă și vie în același timp.

Toată lumea știe că România ar putea, teoretic, să facă o performanță și toată lumea știe, în aceeași măsură, că nu o va face. Sigur, trebuie să joci meciul cu România. Să transpiri un pic. Câteodată mai mult.

Să ai niște emoții, chiar să treci prin momente delicate, cum s-a întâmplat cu maghiarele care la finalul primei reprize și începutul celei de a doua au avut o perioadă de 6 minute și jumătate fără gol. O crevasă care le-ar fi condamnat în fața Norvegiei, Danemarcei, Franței, Germaniei, Olandei, Braziliei.

Cu România nu s-a întâmplat nimic rău. România a rămas atârnată la un gol diferență de ca și cum ar fi fost zece. Geamul unei vitrine părea că stă între jucătoare și egalare. Apoi a fost ca de obicei.

Au fost momente entuziasmante în jocul alor noastre. Faze frumoase, circulație rapidă a mingii, un portar în formă bună. Și apoi a fost apărarea României.

Galerie foto (9 imagini)

+9 Foto

labels.photo-gallery

O echipă care nu are apărare nu atinge decât mediocritatea

Părea că apărarea e din alt sport, din alt univers, de la altă clasă de vârstă. E dezarmant de ușor să dai gol României. Apărarea, în handbal, e pâinea săracului.

Cine n-are vedete, jucătoare capabile să înscrie la foc continuu, se bazează pe defensivă și o scoate la capăt. Pentru a te apăra bine nu-ți trebuie vreun talent divin, ci hotărâre, efort, antrenament și conlucrare.

O echipă care nu are apărare nu atinge decât mediocritatea. Restul nu mai contează. O echipă va cădea psihic atunci când tot ce construiește în atac se dărâmă în apărare ca în legenda cu meșterul Manole. Iar oponentele trec prin defensiva noastră ca și cum ar traversa strada de pe un trotuar pe altul, cu aerul că fac cel mai firesc lucru din lume. Așa ceva te dărâmă.

Se spune că această echipă a României are șanse de a se lupta în viitor la medalii. Sper să fie așa. Dar viitorul trebuie văzut prin ochii trecutului. Nu poți visa cai verzi pe pereți decât dacă vrei să te minți singur, să te droghezi cu așteptări nule.

Rezultatele se văd de îndată ce scoatem nasul peste granițe

Diferitele echipe ale României, cu rare excepții, au capotat mental și organizațional. Din păcate, peste aceste tare se mai adaugă una: confortul. Handbalistele noastre trăiesc în siguranța unui campionat care plătește regește din bani publici.

Ele nu au nevoie să se dea de ceasul morții pentru a supraviețui și astfel a se întări. Noi, cu sportul, ne-am întors într-un comunism fără biciul secretarilor de partid, doar cu zăhărelul care curge din buzunarul tuturor indiferent de performanțe.

România, în handbal, a cheltuit în ultimul deceniu peste o sută de milioane de euro pentru două cupe europene dintre care doar una contează cu adevărat. Ce împiedică această țară, în care ne furăm unii pe alții, să facă la fel și de acum înainte?

Nu avem o concepție tehnică aptă să ne scoată din marasmul eșecurilor. Adevărații antrenori, marii făcători de strategii, sunt primarii și consilierii lor, șefii de județ. Orgoliile lor și interesele de toate felurile au tranșat țara în feude care se luptă steril.

Rezultatele se văd de îndată ce scoatem nasul peste granițe. Acolo le așteaptă pe fete înfrângerile, dar și galeriile galbene care le încurajează indiferent de rezultate. O altă plasă de salvare pe care nu are mai nimeni. Așa se creează o buclă a ratării.

Acum peste un sfert de secol cineva le-a spus handbalistelor tricolore care plecau la un Mondial după ani cu rezultate precum cele de astăzi că dacă vor continua așa publicul își va întoarce fața de la ele, meciurile nu vor mai fi transmise, că le așteaptă un crunt anonimat.

Nu se știe dacă a contat acel discurs, dar Huțupan, Brădeanu, Vărzaru, Amariei au fost aproape de o medalie. Acum nici ăsta nu mai e un argument. Fetele sunt iubite și aclamate indiferent de orice. E frumos, înduioșător. E cu lacrimi. Dă-o-ncolo de performanță!