Cristian GeambașuViața în 35 de episoade

• Nu îl provocați pe Ovidiu Ioanițoaia!

Își ridică privirea peste ramele ochelarilor cu lentile groase, ca de microscop din timpul lui Marie Curie. Angajăm opere, nu caractere, spune cu vocea lui calibrată de două pachete de Kent pe zi. Nu o zice în bătaie de joc, dar este voit sarcastic și toată lumea pricepe că mesajul era fix pe dos.

Trăiam deja începuturile epocii traseismul inter redacțional. „Viața este o cursă pentru o stofă mai bună”, celebra sintagmă a scriitorului Ion Băieșu, face parte dintre preferatele lui. Alergi pentru o viață mai confortabilă, dar nu accepți compromisuri cu profesia ta. Poți? Ovidiu Ioanițoaia a putut. Poate.

O amintire din tipografie

Nu urmează o perie. Doar niște imagini ale trailer-ului unui serial de 35 de episoade. Sau de 35 de ani de când ne-am cunoscut.

Prima imagine, cea dominantă. Bărbatul aplecat deasupra șpalturilor de plumb în Palatul Universul. Aceeași secvență reluată în faptul nopții la Casa care nu devenise a Presei, ci era încă a Scânteii. Miroase a plumb și a cerneală tipografică, offsetul era o invenție încă inaccesibilă în România.

Tipografii, acei oameni care puteau citi un text cu literele așezate în oglindă mai repede decât tine decât unul normal, îl privesc ca pe unul de-ai lor. Se muncește cu rânduială, nu își dă nimeni coate că ce mai vrea, dom’le, și ăsta? Probabil că în atmosfera aceea de plumb, la propriu, un purificator de aer din zilele noastre se înroșea și își scuipa filtrul. Se trăia mai puțin bio și mai mult cu aerul pompat de suflet.

Ieșirea din bicisnica Epocă de Aur

Înainte să vină în tipografie, asta se petrecea după 9 sau 10 seara, bărbatul construia un ziar. Nu singur, ci sigur că oamenii de care se înconjurase îl ajutau să facă presă. Alta decât aceea a veteranilor impregnați de bicisnica Epocă de Aur.

Câțiva dintre cei cu care pornise la drum erau ziariști consacrați, majoritatea însă erau aspiranți entuziaști. Și cam habarniști. Băieți și fete care nu absolviseră vreo universitate de profil. Nici nu aveau unde și cum, pentru că nici nu exista așa ceva. Iar când a existat, profesorii în majoritate covârșitoare erau niște tipi care predau o meserie pe care nu o practicaseră niciodată.

Totuși, bărbatul nostru nu risca foarte foarte mult. Nu era genul. Avea însă mirosul fin, deosebea repede între harnici și leneși, între harnici talentați și doar harnici. Puteai fi aproape orice în echipă cu el, autor de editoriale, vânător de senzațional, reporter excepțional, realizator de reportaje, textier de știri de serviciu. Puteai fi ce vrei tu, mai puțin băutor. Băutor la el însemna orice peste un pahar de bere!

Cum s-a așezat și m-a ajutat cu niște amărâte de clasamente

Scria pagina-ntâi a ziarului, citea și corecta restul materialelor. Nu era posedat de muncă, dar avea o sârguință de meșteșugar înnăscut. O dată, Ioanițoaia a văzut un începător împovărat de muncă. Se întâmpla prin anul de grație 1991, la Sportul Românesc.

Respectivul provenea din secția intitulată pompos „Fotbal Internațional”, secție minusculă de 4 oameni, care nu avea ca sursă de documentare nimic altceva în afară de ce auzeau oamenii pe posturile de radio străine. Ce agenții de presă, ce presă internațională! Internetul era o șaradă SF. 

Trezindu-se singur, fără puținii colegii de departament, debutantul lucra în tăcere, dar cu sentimentul că înota în amonte, că nu va termina la timp și că mai mult ca sigur a doua zi va fi îndrumat să își găsească alt serviciu.

Bărbatul care construise podul acesta suspendat care se sprijinea pe o idee a sesizat impasul în care se afla unicul reprezentant prezent al secției de Fotbal Internațional. Cu aerul că își mai aprinde o țigară, s-a oferit să rezolve el câteva clasamente la campionatele grele din Europa și l-a lăsat pe apprenti să scrie el textele interpretative.

O bizarerie, șeful își însușea munca de jos, brizbrizurile îi reveneau aspirantului. Ce mai era și asta? O capcană? Era Ioanițoaia, care a făcut clasamentele.

Cele 35 de episoade/ani s-au succedat în ritm infernal. Presa s-a schimbat o dată cu vremurile, ba chiar mai repede, avansul tehnologic a împins totul în altă dimensiune.

El, bărbatul fondator, și-a păstrat calmul, puterea de muncă, survolând epocile cu o liniște pe care nu o are când se urcă în avion, una dintre temerile sale.

Aureliano Buendia, de la capăt

Bărbatul tânăr a devenit un domn celebru și în televiziune, plătind factura faimei cu sănătatea. Clar, inima nu trebuie confundată cu sufletul. A renunțat la fumat, nu a renunțat la scris. Nu pare deloc genul ca la maturitatea deplină să își clocească memoriile.

Și ca să spună ce? Că a lăsat în urmă o școală și câteva echipe de ziariști pe care nu i-a luat de mână să le arate cum să scrie, nu i-a dăscălit, ci i-a lăsat să scrie cum vor ei? Câți oameni din presă se pot lăuda că au trăit normalitatea libertății subînțelese? Nu este o întrebare retorică.

Bărbatul împlinește 80 de ani și am impresia că zgândărit serios ar putea-o lua oricând de la capăt. Știu că în rafinata noastră lume literară Garcia Marquez nu mai este un scriitor la modă, dar un personaj al lui din „Un veac de singurătate” mi se pare că îl evocă pe cel despre care am povestit, stângaci, până acum.

Mă gândesc la colonelul Aureliano Buendia, figură simbolică a marelui roman marquezian. Colonelul Aureliano Buendia, tipul care face revoluții, supraviețuiește plutonului de execuție și care la senectute plăsmuiește peștișori de aur.

La mulți ani, Ovidiu Ioanițoaia!