Radu Naum Întoarcerea micului blond

• Are picioare subțiri și talent musculos, tatuaje, mustăcioară și un destin curios. Și, mai nou, e blond.
• E Octavian Popescu, veșnica întrebare a fotbalului nostru. E sau nu e?
• Cum ce? Fotbalist, nene! Adică fotbalist adevărat, nu jucător de fotbal.

Omul căruia nu îi trebuie școală pare că a ieșit din poveștile lui Elide, e mereu tânăr, periodic câte un musafir din prin emisiuni se miră când i se spune că e încă eligibil pentru regula jucătorului sub 21 de ani.

De altfel, e ceea ce l-a și ținut în lotul FCSB vreme de doi ani în care promisiunile despre un mega hit care să valoreze de la 50 de milioane în sus au ajuns să nu mai facă, după impresiile aceluiași prezicător de mari transferuri, nici 50 de bani.

Oct. Popescu a traversat multe deșerturi, depresii, accidentări, treceri la „și alții”, debarcări de fotbaliști pe postul lui.

A avut noroc de un colectiv bun, care l-a purtat pe brațe așa cum e purtat un camarad rănit prin no man’s land care, în cazul lui, era un no young’s land.

Tinerețea lui era, de fapt, o capcană. Veșnicul junior nu a reușit să se maturizeze. Dar a avut parte mereu de sprijin din afara micului lui univers cu crampoane și glume de cabană.

Octavian Popescu - mereu așteptat, cauționat, mângâiat

Octavian a fost, fără falie, adoratul multor analiști, subiect permanent de presă și model pentru mulți tineri – ar fi interesant de aflat de ce.

Nu că nu ar merita, dar care e motivul? Indiferent de el, așa se întâmplă și să nu vă mirați dacă veți vedea pe străzi mulți tineri îngălbeniți la păr.

Octavian a fost mereu așteptat, mereu cauționat, mereu mângâiat. Rezultatul s-a văzut. Fotbalistul care trebuia să rupă gura Europei a crăpat băncile de rezervă. Din când în când intra. Din când în când mai și marca. Apoi se întorcea cuminte la locul lui, cu fâșul pe el.

Jucători au venit și au plecat de la FCSB, dar el a rămas acolo pentru că era, cum se zice în jargonul fotbalului, „sub vârstă”, chiar dacă era și „sub fotbal”.

Și pentru că, în absența altei „pepite”, cu toții au crezut că într-o bună zi va fi ceea ce își imaginau ei. L-or fi întrebat vreodată ce își imagina el?

Renaștere

Cert e că Octavian Popescu a rămas ca un fel de port-bonheur al clubului până la titlul de anul trecut, la care a contribuit cu doar două goluri în două mii și ceva de minute.

Pentru cei care își asumă riscul de a vedea realitatea, ratarea pândea după colț. Atât că fotbalul e un scenarist mai nebun decât Tarantino. Și, într-o bună seară, Octavian a defilat și trâmbițele Ierihonului au sunat.

Bine, măi, o să ziceți, cu Buzău, ce mare scofală?! Păi, e. Pentru că, în meciul acela, Oct. Popescu nu a fost doar un oarecare pe teren, nu a fost doar un marcator, ci și un om care a tras echipa după el, a luptat, și-a asumat cât n-a făcut-o într-un sezon și a fost aproape de o triplă dacă mingea nu i-ar fi fost scoasă de pe traiectoria porții de un Olaru care parcă mâncase iarba dracului.

Popescu a fost, un meci, ăla de-l aștepta toată suflarea precredincioasă în talentul lui etern. Gata, blestemul fusese ars. Ne așteptam la celebrul „v-am spus eu!”, la jerbe de laude, la dojeni pentru critici, la 100 de milioane și alte minunății. Trebuia să fie nunta lui Octavi cu fotbalul mare, nu?

Nu cumva momentul de grație a venit prea târziu?

Aiurea, n-a fost nimic. Patronul l-a menționat în trecere, avea alte treburi. Ba, mai mult, a doua zi a anunțat că îl vrea pe Louis Munteanu ca să joace, unde credeți?, fix pe postul lui Popescu! Semn, probabil, de mare apreciere pentru cel pe care îl ironizasese după vopsirea părului.

Junele mai avusese și tupeul să îi transmită că n-a uitat să fotbalul dacă s-a blonzit și că ar avea nevoie de mai mult timp de joc. Răspunsul a fost de genul „stai jos, mai aprofundează”. Niciun entuziasm. Nicio dovadă de încredere. Ca și cum Popescu n-ar mai fi de interes.

Nu cumva îl paște vreun transfer? Nu cumva momentul lui de grație a venit prea târziu? Până la dubla cu Buzău, patronul îi înfipsese un sac de critici în moral. După l-a trecut la „și alții”. Nu sună bine.

Dar și mai tare e relativa tăcere a speciliștilor care îl tămâiau până mai ieri. Tavi al lor tocmai a făcut două mărgici, ar fi trebuit să sară în sus de fericire, nu? Iată că nu. Ciudată treabă. Să nu fie ca în povestea cu Petrică și lupul. Să se fi săturat tot satul de păcăleală?

Octavi a răpus animalul, dar ceea ce îl va mânca e timpul pierdut. Toată vremea în care a crezut tot ceea ce se spunea de bine despre el. Timpul, care pare că stă în loc în ceea ce-l privește, nu e pierdut pentru o carieră decentă.

Dar Oct. Popescu e deja, într-un fel, bătrân. Prea multe ocazii au trecut pe lângă el. Și acum se așterne o prelată peste momentul lui de grație. Poate că exact asta îi trebuie, un pic de liniște în jur, un strop de tăcere ca să se audă pe sine și să afle cine e. Și poate că așa vom afla și noi.