Publicat:
25.07.2024, ora 09:00
Actualizat: 03.08.2024, ora 17:12
- Elisabeta Lipă avea 19 ani când ajungea ca sportivă la Los Angeles 1984. Începea o epopee cum nu există multe în sportul mondial: 5 medalii de aur olimpice, 6 Olimpiade ca sportiv și 5 ca oficial.
- Dar marea campioană Elisabeta Lipă spune că a rămas credincioasă spiritului olimpic în care „suntem egali, de la cel mai mic, sportivul începător până la marele profesionist”
- Ea povestește, amuzată, cum în satul olimpic până și vedetele precum Nole Djokovic „își debarasează masa de la cantină, după ce au mâncat”.
- Sfaturile ei pentru sportivii de la Paris: „Descărcați-vă fie și prin contre între voi” și „Nu vă temeți de emoții, sunt normale și dacă ai multe Jocuri Olimpice la activ”. Și altele, memorabile.
Lipă spune că primul lucru pe care l-a făcut în iunie 2023, când a ajuns din nou în fruntea sportului românesc, a fost să desființeze un buton. Cel de la ușa ministrului.
„La Novac intra doar cine voia el. Cui permitea el. De câte ori vorbeam cu el și stabileam o întâlnire, îi spuneam să nu mă țină acolo, la ușă. Era o rușine, o umilință. Primul lucru când am venit aici a fost să scot dracului butonul ăla. Ușa trebuie să fie deschisă pentru toți cei din lumea sportului”, spune Lipă, într-un dialog cu GOLAZO.ro.
„În performanță, orice performanță, nu există scurtături”
Fosta mare canotoare nu fuge de conflicte. Și cu presa, cu noi, ca jurnaliști, a avut „meciuri”. Rezolvate, nerezolvate, Elisabeta Lipă a mers înainte, în felul ei. De fapt, unul dintre sfaturile pentru sportivii români de la Paris 2024 este acela de a nu evita „să se descarce” chiar și contrându-se.
Lipă va fi la Paris în Team Romania, în calitate de președinte al Agenției Naționale pentru Sport. Dar nu se sfiește să se numească un om „de sat olimpic”, loc unde se vorbește tare, se fac glume nu mereu precaute și se pregătesc performanțe nemiloase.
De aici începe și dialogul legat de Jocurile Olimpice, care încep în două zile, vineri, 26 iunie. Dar, înainte de orice, Lipă ține să fie contra curentului.
Acceptă că lumea s-a schimbat, dar că e complet greșit să considerăm că altcineva, tehnologia sau o altă persoană, va munci pentru noi.
În performanță, orice performanță, nu există scurtături. Iar Google nu-ți oferă nicio soluție simplă. Google-ul nu stă în cantonament cu tine, nu poate trage la rame în locul tău. Elisabeta Lipă, de cinci ori campioană olimpică
„De la cel mai mic, sportivul începător, până la marele profesionist”
Aveți emoții, Elisabeta Lipă?
Satul Olimpic este locul în care m-am simțit cel mai bine încă de la prima participare, la Los Angeles 1984. Atunci am realizat că este locul în care toți suntem egali. De la cel mai mic, sportivul începător, până la marele profesionist.
Îi vezi pe toți acolo și este un lucru extraordinar să vezi că dormi în același loc, că te plimbi pe aceleași alei, că mănânci același lucru și că, de multe ori, ajungi să stai la masă cu cineva pe care tu, ca sportiv, l-ai văzut doar la televizor.
Îți dau un exemplu recent. La Tokyo 2020, la o zi după ce am ajuns în Sat, am ieșit din bloc și mă duceam la masă cu Mihai Covaliu. Primul pe care l-am întâlnit în cale a Djokovic. Am făcut o poză frumoasă cu Nole, am dat mâna, ne-am zâmbit, l-am întrebat ce face.
Lecția Jocurilor: „Nimeni nu e special, în sensul de superior”
Contează atât de mult aceste interacțiuni între sportivi?
Eu cred că contează enorm de mult pentru un sportiv și mai ales pentru cei care sunt pentru prima dată la Jocurile Olimpice. Contează să realizeze că, acolo, nimeni nu e special, în sensul de superior. Și el, dar și Nole trebuie să debaraseze masa după ce a mâncat. Îți iei frumos tava și o duci la loc. Favorurile dispar la intrarea în Satul Olimpic.
Dar…
(este pătimașă) La Olimpiadă, sentimentele, trăirile sunt unice. Așa că eu le spun tuturor, exagerând poate, că dacă n-ai ajuns acolo, înseamnă că n-ai făcut sport. Poți să fii campion mondial, european, dar dacă n-ai ajuns la nicio Olimpiadă înseamnă că tu nu te poți numi sportiv de înaltă performanță. Iar dacă urci și pe podium, ai atins maximum. Mai mult de atât nu mai există.
O echipă nu înseamnă numai momente bune, fericite. Apar și momente dificile, neînțelegeri între sportivi și antrenori…
Întotdeauna apar. Antrenorul este persoana cu cea mai multă experiență. El trebuie să dea dovadă de multă maturitate, de multă înțelegere, de înțelepciune, pentru că, odată cu apropierea momentului intrării în competiție, apar și emoțiile. Emoții pe care unii sportivi le gestionează mai greu. Eu ajungeam să mă întreb „Doamne, ce caut eu aici?”, „Ce mi-a mai trebuit încă o Olimpiadă?”
Emoțiile sunt atât de mari încât îți pui la îndoială dorința de a câștiga. „Chiar trebuie să câștig?”, „Ce trebuie să fac?” După ani de experiență îmi răspundeam tot eu. „Nu pentru asta am revenit, am muncit la antrenamente, să scot timpi? Am ajuns aici ca să mă bat cu cei mai buni. Trebuie să câștig”.
Lipă: „E bine să te descarci”
Și la primele întreceri olimpice cum te-ai descurcat?
Sunt normale emoțiile. Antrenorii au fost mereu lângă noi. După cum ne comportam ne simțeau framântările. Acomodarea e o perioadă dificil de gestionat. Când ajungem în Satul Olimpic ieșim din tiparul nostru de acasă, cu odihna, cu drumul, cu pregătirea. Ne lipsește rutina și ajungem, inevitabil, să ne certăm între noi de la nimicuri. Dar e mai bine să te descarci decât să acumulezi tensiunea…
Și aici, repet, antrenorul trebuie să strângă din dinți, echipa trebuie să strângă din dinți și să-l ajute pe sportiv să treacă peste starea asta. Emoțiile sunt foarte mari până intri în concurs. Ai stat mult timp departe de adversar, nu știi ce a făcut el de la ultimul concurs, când te-ai întâlnit cu el și până nu te liniștești până nu găsești răspunsurile.
Emoțiile de concurs rămân, indiferent de experiență?
Finala este ucigătoare. Nu contează că ai cinci ediții în spate sau niciuna. Emoțiile sunt aceleași, dar important este să știi să ți le gestionezi, asta contează enorm de mult. Dau exemplu echipajul nostru feminin de opt plus unu rame de la Tokyo. Cu 2 zile înainte de finală au făcut record olimpic. În finală, n-aveau voie să nu câștige. Dar dorința de a învinge s-a ciocnit cu emoția și au avut un start foarte slab. Chiar dacă și-au revenit repede, ele nu au mai reușit să recupereze. Contează enorm de mult când ajungi acolo să ai emoții constructive. Astea sunt cele care te ajută.
Cu cine te-ai certat cel mai rău? Dacă ai vreun moment pe care-l regreți că ai țipat la cineva din echipă?
Eu par fioroasă, am un timbru vocal mai puternic, dar de fapt sunt foarte pașnică. Și odată ce am căpătat experiență am reușit să-mi găsesc propriul echilibru. Să te cerți este cel mai ușor lucru și cel mai la îndemână. Să faci ceva constructiv pentru echipă este mult mai greu.
„E mai simplu să dai vina pe cei tineri, dar nu-ți aduce nimic”
Un exemplu, te rog!
Îmi vine acum în minte Atena 2004, ultima mea ediție, ultima participare ca sportivă. În barca de opt eram șase experimentate. Avea nevoie de două coechipiere potrivite. A fost anul în care niciodată n-am câștigat la competiții.
Adversarele noastre cele mai înverșunate, americancele, și-au spus că România e pe ducă și că e momentul lor. Ne băteau cu strigături, la 3-4 secunde. Nu puteam pleca la război fără pușcă. Învinse așa, din start. Hai să căutăm. Clar că nu avem ce să găsim.
Valoarea nu poți s-o cumperi, că n-ai cum. Trebuia să acceptăm ce era cel mai valoros în momentul acela. Și cele mai valoroase au fost două fete care aveau jumătatea vârstei mele și a lui Nuți, cârmăcița: Rodica Florea și Ioana Rotaru. Aveau 20 de ani, crude.
Când nu-ți merge, e mai simplu ei să dai vina pe cel mai mic. Atunci însă am procedat invers. Nu am dat vina pe ele niciodată pentru insuccese. Mereu le spuneam că au fost cele mai bune din barcă pentru că noi aveam nevoie de ele.
Când le-am băgat în barcă prima dată îmi vorbeau cu „dumneavoastră”. Le-am spus că suntem colege, suntem la fel, noi ne tutuim, noi glumim, noi râdem, noi ne certăm, noi plângem de bucurie, noi plângem de supărare.
Eu cred că nu are decât de câștigat cine înțelege ce beneficii sunt atunci când lucrezi ca într-o echipă adevărată și că ăla trebuie să fie liderul echipei. Abia atunci pot fi obținute lucruri ieșite din comun. La trei ediții ale Jocurilor Olimpice, noi asta am reușit ca echipă. Să ne cunoaștem foarte bine, să ne acceptăm și să ne înțelegem.
Eram atât de rele la antrenamente, că abia așteptam să afișeze antrenorul timpii, să vedem care pe care a bătut. Am ajuns la concluzia că întotdeauna competiția naște performanța. Și când știi cum și când să răspunzi provocărilor, apar și rezultatele. Nu ai cum altfel.
Rolul tot mai important al părinților
Și la Atena 2004 ați luat aurul olimpic.
Da. Cu ajutorul celor două puștoaice din barcă, Rodica Florea și Ioana Rotaru.
Generațiile noi au alte repere. Se spune că ei așteaptă o recompensă imediată, în rezultate. Vi se pare că sunt așa? Ce credeți că câștigă și ce credeți că pierd fiind astfel?
Generațiile actuale, în general, dar și cele care fac sport, da, au alte repere. Și e normal până la urmă, pentru că nu putem compara ce trăiesc ei cu ce am trăit noi. Sunt alte vremuri. Este clar că ei fac parte din alt peisaj. Tehnologia pe care o au la îndemână îi ajută să gândească altfel, să vadă lumea altfel, să aibă alt comportament.
Dar avem copii talentați, tineri care dacă sunt descoperiți de cine trebuie, dacă li se explică și li se dau niște repere, modele care într-adevăr au făcut ceva pentru țara asta, vin către înalta performanță.
Locurile de joacă din spatele blocurilor nu mai sunt. Înainte nu puteai să te odihnești de hărmălaia de afară. Trebuia să închizi geamul ca să scapi de gălăgia copiilor. Acum e liniște și tăcere.
Acum important e ce i se dă copilului în casă. Dacă vede că mama și tata fac mișcare, atunci vrea și el. Rolul părintelui este enorm acum. Și, da, generația tânără e mai nerăbdătoare. Vrea să ajungă repede. Datoria noastră e să le explicăm că dacă astăzi a câștigat nu știu ce titlu mondial la juniori, asta nu înseamnă că la anul o să câștige titlul la tineret și peste 2 ani va fi campion olimpic.
În performanță, orice performanță, nu există scurtături. Iar Google nu-ți oferă nicio soluție simplă. Google-ul nu stă în cantonament cu tine, nu poate trage la rame în locul tău.
Elogiul unei campioane pentru un om din umbră: maseurul Marcel Buțurcă
În general, voi, campionii, stați sub reflectoare. Dar există o persoană mai puțin cunoscută căreia simțiți că-i datorați recunoștință? O puteți numi, vă rugăm?
Păi, dacă stau bine așa și mă gândesc… când sportivul câștigă, printre primele întrebări care i se pun e cea referitoare la antrenorul lui… deci antrenorul nu prea stă în umbră. În spatele meu, zi de zi a stat maseurul. Buțurcă Marcel, jos pălăria, un profesionist. Are 60 de ani, și acum își face meseria.
Fără maseurul Marcel Buțurcă nu aș fi fost cea de acum. S-a operat, a stat în convalescență, dar a revenit la lot. Asta înseamnă să-ți placă ceea ce faci. S-a apropiat de sportivi, pe ei i-a pus mereu pe primul loc și pe el, pe al doilea.
Dacă am avea astfel de oameni în sport pe toate palierele, de la directori la antrenori și până la nu știu care portar care-și face treaba la locul de muncă, cu siguranță că sportul românesc ar arăta mult mai frumos.
Articolul face parte din proiectul „Team Romania”, dezvoltat de Golazo & powered by Banca Transilvania, în parteneriat cu COSR
BT X COSR, un parteneriat pentru susținerea efortului sportivilor români. BT a devenit Banca Oficială a Echipei Olimpice Team România pentru susținerea performanței și a sportivilor români care se pregătesc să ne reprezinte la Jocurile Olimpice. Susținem tot efortul lor și miile de ore de antrenament.
