- Ați observat că dispariția tragică a lui Duckadam nu a fost însoțită de cohorta de false gesturi pioase?
Am citit cuvintele lui Radu Naum despre Helmut Duckadam. Este o poveste tristă despre un om care o perioadă a trăit și lângă noi.
Din păcate, ultima perioadă din viața lui. Îl cunosc destul de bine pe Radu, nu a scris pentru el, ca să se absolve în vreun fel la dispariția legendei care devenise prietenul nostru și dincolo de miezul nopții.
Nu avea niciun motiv Radu să fi compus ceva formal, întâlnirile noastre cu Helmut erau momente de bucurie.
Adversarul înlăcrimat
Din fericire, mi se pare că la moartea lui Duckadam lipsesc din peisaj bocitoarele și vorbele căutat pioase. Asta nu înseamnă că nu îl mai văd pe Mircea Rednic podidit de lacrimi. Ceva din interior îi sugruma vocea.
Mircea Rednic este tipul acela care, în ipostaza lui de confort, te sfâșie cu ironii și cu apropouri. Mircea Rednic se cheamă că fusese unul dintre adversarii lui Helmut, nu unul dintre tovarășii de drum. El jucase la „ceilalți” într-o perioadă când totuși fotbalul nu era despre dușmănie.
Modestia ca tratament
Rednic nu era din gașcă, așa ca Lăcă sau ca Gabi. Ca Piți sau ca Tudorel. Dar asta nu l-a descalificat în fața tragediei.
Lăcă, s-a declarat incompatibil emoțional cu participarea la o emisiune despre moartea lui Ducka, lui Gabi îi dispăruse tonusul acela optimist, care te însănătoșea imediat și pe tine.
Onestitatea lui Helmut a fost terapeutică pentru noi ceilalți. Modestia lui a impus niște limite în exhibarea durerii.
Eroii și prietenii noștri
Moartea lui Duckadam trebuie să ne mai aducă aminte ceva. Nu obținem indulgențe divine cu lacrimi tematice la dispariția marilor campioni.
E firesc să ne aducem aminte și să ne bucurăm de ei fără gesturi demonstrative intermitente. Ne facem un bine nouă, le facem un bine și lor arătându-le că îi respectăm, că îi tratăm ca pe niște oameni apropiați. Nu venerându-i ca pe niște monumente. Dacă e și un pic de suflet acolo în relația cu ei e și mai frumos.