Cristian Munteanu Salvatorii, nanocipurile și România

• România, țara mea de dor, așa cum spunea poetul (pentru că pare, din ce în ce mai mult, o țară de care e mai bine să-ți fie dor decât să locuiești în ea), este la o răscruce.

Să mă explic. Pe de o parte avem „salvatorii”. Care tot scot țara asta din ghearele ba ale „ciumei roșii”, comunismului, ba, mai nou, din cele ale „cămășilor verzi”, legionarilor.

S-au erijat în protectori ai democrației. Sunt activi, vocali, și chiar dacă istoria recentă le arată că susțin forme fără fond, nu contează. Ce, „ăilalți erau mai buni?” Și apoi, la următoarele alegeri, o iau de la capăt. Fără dubii!

Într-o țară în care îndoiala, dacă ar fi gratis și bio, ar putrezi pe rafturile magazinelor, lucrurile intră foarte ușor într-o inerție, întreținută de cei care știu să manipuleze masele în așa fel încât acestea să-și spună: „mamă, ce deșteaptă sunt!”.

Am avut, în ultimii ani, un președinte alcoolic, afemeiat, rasist și misogin. Care l-a plesnit, amical și jucăuș, pe un copil curajos.

Apoi am avut un președinte grandoman, zeflemist, pus doar pe adunat de case și mile pe cardul de călător profesionist.

Da, Muntene, au fost nasoi, dar pe cine să punem? Știu, ceilalți sunt toți hoți, corupți, ai noștri sunt slabi, dar tot cei mai buni. Și poate așa și e, dar când alegi de patru ori prost și la un moment dat îți dai seama de asta, nu există pic de îndoială a cincea oară?

Dacă aș fi psihoistoric, aș spune că unii dintre cei care apără astăzi țara de legionari, care au apărat-o și de comunism, sunt cei care au auzit că părinții, bunicii lor, au ieșit în stradă, cu riscul de a muri, nu de a tresări când dă rateu vreun motor la Universitate. Și li se pare wow! Ce eroi, ce tare, hai să facem ceva la fel și noi. Să fim și noi eroi!

Altfel nu-mi imaginez cum să strigi „Libertate!” la un protest împotriva unui act democratic, acela de a vota.

Cine ne îngrădește, acum, aceste drepturi? Nu cumva e o problemă și la cei incapabili să priceapă că democrație înseamnă, uneori, să iasă și cine nu îți place ție?

E foarte bine că se fac campanii de a dezvălui un candidat în toată „splendoarea” sa. E indicat. Dar „libertate” atunci când nu mai iese cum vrem noi? Sau se strigă avant la lettre?

Știu că mulți dintre cei care au ajuns până aici sunt revoltați. Emoțiile sunt mainstream, logica e marfă de contrabandă. Hai să vă mai enervez.

Ciolacu a făcut, iar puțini au observat, un gest deosebit în politica românească. Deși la doar vreo 2.000 de voturi în spatele Elenei Lasconi, nu a cerut renumărarea voturilor. E normal? A început să ne bucure firescul?

Păi, să ne gândim o secundă la rolurile inversate. Lasconi în spatele lui, la 2.000 de voturi. Să ne amintim și de circul făcut de Clotilde Armand pentru o diferență mult mai mare acum 8 ani.

Dacă aș da de zece ori cu piciorul într-un scaun, aș începe să mă întreb dacă nu cumva o fi și vina mea. Chiar dacă alternativa ar fi, în imaginația mea, să dau cu capul de lustră.

Așa că mă întreb dacă aceia care ne tot salvează se gândesc, chiar și rar, dacă nu cumva fac parte din problemă. Cum apără România de ei?

Cred că una dintre formele cel mai greu de atins de iubire este să-i aperi pe ceilalți de răul pe care tu l-ai face lor. Mai ales când ai antecedente.

Deodată, ura unora împotriva unui partid e mai mică decât ura altora pentru toate partidele. Și e panică.

Bun, Muntene, dar „ura mea era justificată”. Fix așa zic și ceilalți. Să trăiască sfânta dublă măsură, căci a ei este calea.

Oare cei care au demonizat o întreagă categorie de alegători, făcându-i pe ceilalți, în majoritate tineri care iau Bacul într-un procent sub 50%, să se simtă superiori, să-i urască pe părinți și bunici, cumpărabili cu 5 lei la pensie, nu au o responsabilitate?

Părinți și bunici care trebuie acum, neapărat, să iasă și să pună umărul la salvarea României de legionari! Cum, e nevoie de ăia fără „dinți în gură” ca să iasă cum trebuie? O fi un pic rușinos?

Bun, pentru cei care ați ajuns până aici, să lămuresc lucrurile. Votez de când am avut dreptul, cu o singură excepție. De cele mai multe ori mi-am anulat votul. Știu, vi se pare stupid. E modul meu de a protesta. Nu mă simt reprezentat, nu mă regăsesc, anulez votul. Dar acum e vorba despre mai mult decât atât.

România nu are de ales între o precupeață oportunistă, cu un IQ îndoielnic, și un administrator de bloc care îți zâmbește și fuge cu fondul de rulment, ci un individ care ne spune cum intră nanoboții din Pepsi în noi ca în laptop-uri. Pentru care Zelea Codreanu și mareșalul Antonescu sunt eroi. Și care, paradoxal, ne întoarce în același timp cu fața spre ruși.

Care vrea interzicerea avortului. Sigur, acum nuanțează lucrurile. Care spune că profesorii occidentali propovăduiesc canibalizarea. Că 8 milioane de copii sunt furați anual de ONU și dați pedofililor. Că există reptilieni. Și că s-a întâlnit cu ei. Ei i-or fi zis de metoda Tik-Tok?

Pe de altă parte, îi avem pe toți cei care cred astfel de enormități, gogomănii, elucubrații. Care sunt xenofobi, rasiști, antisemiți, homofobi, misogini, islamofobi. Care sunt gata, în numele democrației, să îngrădească drepturile celorlalți. Care nu sunt de acord cu ei. Iar asta ar fi, cu adevărat, o tragedie.

Deci, România are de ales între un potențial rău și o catastrofă. Dacă iese Georgescu președinte, tot ce are mai „puturos”, imund, țara asta va ieși la iveală. Va scoate capul la lumină secolul 8. Epoca tenebrelor.

Așa că de data aceasta e nevoie ca România să fie salvată. De tot ce are ea mai urât.

Sper că vom trece cu bine peste această încercare. Îmi place să cred. Dar asta dacă nu cumva îl vom face „martir” pe Georgescu, încercând să-l interzicem acum. Să-l cenzurăm. Adică să ne întoarcem la vremurile din comunism.

Asta l-ar aduce mai puternic, pe el sau pe altul cu același discurs, la următoarele alegeri.

Să arătăm electoratului că e gol „comandantul”, dar nu cu dispreț. Poate un pic de ironie. Pentru că și votanții lui se cred speciali, gata să ne salveze de cineva sau ceva. Iar ura se va întoarce împotriva noastră. Trăim deja asta.