Cristian Geambașu Libero

• Moartea lui Franco Baresi închide încă un capitol al fotbalului. Unul dintre cei mai mari fundași din istoria acestui sport pleacă discret, așa cum a făcut-o toată viața. Până și discreția este o valoare condamnată la dispariție

Adaugă GOLAZO.ro la favorite

Suntem în 1994, la primul Mondial găzduit de Statele Unite. Italia joacă împotriva Norvegiei al doilea său meci din grupă, după ce pierduse la debut, 0-1 cu Irlanda.

Ca de fiecare dată, Squadra Azzurra începe greu competiția. E adevărat că nici pictorii florentini nu își terminau tablourile într-o zi. Victoria împotriva Norvegiei lui Haaland cel nenăscut era vitală pentru oamenii lui Arrigo Sacchi.

Se termină 1-0, cu emoții, pentru Italia, dar cu o pierdere uriașă. Franco Baresi se accidentează grav, ruptură de menisc. Diagnostic confirmat, turneu terminat pentru Il Capitano, șoc pentru întreaga echipă, care urma să ducă tot Mondialul fără cel mai bun fundaș din lume.

Miracolul

Trecuseră 3 săptămâni. Suntem pe Rose Bowl, 17 iulie 1994, ziua finalei Brazilia - Italia. Lumea avea încă vie în amintire finala de vis din 1970 de pe Azteca, Brazilia - Italia 4-1. În primul „11” al Italiei, Franco Baresi apare ca titular.

Stupoare. Uluială. Consternare. Ce-i asta, o glumă? Un miracol? O stratagemă a lui Sacchi?

Dar cine își permite un asemenea joc periculos? Nu Sacchi, cel calculat și prudent. Poate că pe lângă știința medicilor a fost și puterea minții și a sufletului pacientului. Inima și creierul comandă tendoanele, nu invers.

Baresi nu doar că duce întreg meciul, dar este la nivelul lui cel mai înalt. Este unul dintre cei mai buni jucători ai finalei care se încheie cu scorul de 0-0 și impune penaltyuri de departajare.

Eșafodul

Il Capitano nu se ascunde în spatele operației recente. I-ar fi fost așa ușor să invoce epuizarea fizică, oboseala nervoasă, o recidivă a accidentării! Il Capitano execută primul și ratează. Bate rău, așa cum o fac și cei mai mari când cedează presiunii.

Nu se bucură nici brazilienii din tribună, ce ciudat! E o tăcere de templu înaintea unui sacrificiu ritualic. Baresi părăsește eșafodul cu capul pe umeri și cu picioarele grele ca niște piese de fontă.

Nu joacă teatru, i se citește o durere atroce pe chip. A îmbătrânit, arată ca un om de 66 de ani. Italia pierde finala după ce Massaro și Roberto Baggio ratează și ei. Mai trebuiau să treacă încă 12 ani până la alt titlu mondial.

Cel mai mare

Franco Baresi a plecat dintre noi la 66 de ani cu aceeași discreție pe care a avut-o la plecarea din fotbal. Nu era nici frumos și elegant ca Billy Costacurta, nici înalt și talentat ca Paolo Maldini.

Se agăța de adversar ca un ciuline. Nu a accidentat pe nimeni, niciodată. A jucat numai pentru AC Milan, lucru care astăzi nu mai prețuiește nimic. Dimpotrivă, ilustrează un soi de inadaptare.

În semn de respect, rossonerii au retras tricoul cu numărul 6. Nu aveai cum să îți imaginezi pe altcineva purtându-l, deposedând, ieșind cu mingea la picior și capul sus, spre oamenii care știau că acolo în spate este cineva care asigură liniștea.

Baresi a fost nu doar ultimul mare libero al fotbalului, a fost cel mai mare. Însăși dispariția acestui post cu o legendă în spate spune ceva despre cum s-a aritmetizat fotbalul.

Călătorie în timp

Majoritatea celor care urmăresc fotbal astăzi nu l-au văzut jucând pe Franco Baresi. Așa că e foarte posibil ca rândurile de față să nu trezească emoție. Iar interes nici atât.

Dar umbrele acestea care se numesc Pele, Di Stefano, Cruyff, Maradona, Beckenbauer, Gerd Muller, Eusebio, Giacinto Facchetti și Franco Baresi au așternut covorul pe care dansează astăzi Leo, Lamine și Kylian. Erling și Harry.

Când spunem legende, ar trebui să ne gândim mai ales la cei de odinioară. Să îi lăsăm de pe cei de acum să fie vii. Au vreme să devină legende.

Pentru cei care vor totuși să descopere că viitorul a început cu multe decenii în urmă, tehnologia ne ajută. Nu e doar arheologie fotbalistică. Putem să îi vedem ca și cum ar fi tineri, în toată splendoarea talentului lor. Apoi, ne putem întoarce în prezent, mai puțin convinși că le știm pe toate.