Publicat:
21.07.2026, ora 16:24
Actualizat: 21.07.2026, ora 16:30
- Despre o calitate a spaniolilor care nu trebuie trecută cu vederea. Despre a fi bun, nu doar bun fotbalist.
Când suferă un copil, picură lacrimi pe chipul întregului Univers. Când moare un copil, suferința trece granița spre revoltă. Cum a fost posibil?
Când oamenii mari își aduc aminte de copilul care nu mai e, lumea poate merge înainte. Nu ca atunci când nimic s-ar fi întâmplat, pentru că și acolo Sus probabil că sunt lucruri de îndreptat.
Chipul suferinței, imaginea bucuriei
În plină sărbătoare pentru titlul mondial, fotbaliștii Spaniei și-au adus aminte de Maria Caamano, supranumită Princesa Guerrera Futbolera (Prințesa Războinică a Fotbalului).
Maria a murit în aprilie după o luptă teribilă cu o formă rară de cancer. Avea 13 ani Maria când a murit. Acum 2 ani se fotografiase fericită alături de aceiași tineri fotbaliști care i-au adus acum un omagiu.
Spania câștiga titlul european și îi făcea o bucurie unui copil bolnav. Maria purta paloarea sfârșitului deja întipărită pe chipul prea tânăr pentru sfârșit.
Supraveghetorul de zbor
În Piața Cibeles și pe străzile adiacente s-au strâns cam 2 milioane de spanioli. Spaniolii știu să sărbătorească. Au un fel de a se bucura deplin, sincer și nesofisticat. Cred că este o formă de cultură să îți strunești sentimentele și să nu te metamorfozezi într-o brută posedată alcool.
Rodri, supraveghetorul de zbor al campioanei mondiale, a evocat-o pe Maria, cerând aplauze. Nu a comandat, a rugat publicul. Aplauzele au venit firesc, ca un ropot de ploaie cuminte. Nu a fost nimic emfatic nici în gestul căpitanului, nici în reacția milioanelor de suflete din piață.
Diferența
Ceva îmi spune că nu a fost regie. Simți imediat când asiști la o punere în scenă și când ceva vine prin porțile inimii. Poate și de aceea Spania a devenit campioană mondială, datorită calității umane a jucătorilor săi.
Dialogul lui Marc Cucurella cu băiețelul care suferea de autism și care îi explica fotbalistului cum ar trebui să comunice cu propriul copil, este o secvență de emoție pură, care nu trebuie alterată cu vorbe.
De aici, și din aceste gesturi, sau mai ales din ele, provine forța celei mai bune naționale din lume. Rodri, Pedri, Fabian Ruiz, Pau Torres, Dani Olmo și ceilalți sunt fotbaliști de mare calitate.
Luis de la Fuente este șeful de catedră al unei școli excepționale, care continuă să crească. Dar diferența dintre ei și ceilalți, mai ales cei care îți sar la gât, sunt doar în aparență driblingurile, pasele și posesia.
Între a fi bun la fotbal și a fi bun pur și simplu drumul e lung.
