- Când te uiți la Tadej Pogacar contempli un abis. E infinit, înfricoșător și impenetrabil. Cu Pogacar 5.0 omenirea a descoperit un perpetuum mobile în carne, oase și sânge, mecanismul care nu se strică niciodată. Sportivul absolut.
Dacă îi numeri victoriile te ia cu amețeală. Pogacar e un continent care vine dintr-o țară cât o batistă. Aici ai două opțiuni. Fie să-l venerezi, fie să te întrebi până la disperare: cum e posibil?
„E cel mai mare sportiv al lumii actuale”. Vorbele lui Lance Armstrong sună ca o sentință mai mult decât o laudă. Armstrong nu poate decât murdări orice atinge, dar trebuie să fim atenți la vorbele lui. Omul știe. A fost acolo.
Povestea cu antidopingul e o glumă de păcălit contribuabilii
Au fost mulți acolo. Michael Rasmussen, acum mai mulți ani, într-un subsol din Sibiu, dădea din cap a neîncredere când Froome zbura pe Ventoux. Mă uitam la el și el nu se uita la mine. Ca să nu-l întreb. Poți avea încrede în marii dopați? Nu e cumva e doar frustrarea faptului că ei au fost prinși și alții nu?
Ciclismul e cel mai controlat sport. I-au trezit în creierii nopții pentru teste în timpul Turului care tocmai și-a dat obștescul sfârșit. Vingegaard a căzut și a abandonat, Pogacar a zâmbit și a mers mai departe. Perpetuum mobile. Zâmbesc și merg mai departe toți cei din ciclism.
Toți știu că povestea cu antidopingul e o glumă de păcălit contribuabilii. Armstrong nu a fost testat pozitiv niciodată. Azi cicliștii sunt căutați la sânge pe când unii susțin că ar trebui să îi caute la celulele modificate. E ca și cum i-ai căuta de arcuri cu săgeți pe unii cu mitraliere.
Lumea nu mai vrea scandaluri
Profesorul Donati a pus în evidență încă de la jumătatea anilor 90 dopajul cu ARN mesager, demonstrat în laborator pe șoareci. Au trecut trei decenii. Și o pandemie, care ne-a arătat eficiența metodei.
Vitezele din pluton au ajuns la cote amețitoare. Se merge curent cu 60 km/h și peste. Nu la sprint. Peste tot. Recordurile lui Pantani, Armstrong și ale cohortelor de dopați pe ascensiuni cad unul după celălalt. Suntem în paradis sau în infern? Sau mai bine să nu întrebăm?
Am văzut o caricatură, nu mai știu unde: un telespectator legat la ochi stă într-un fotoliu și „se uită” la Turul Franței. Lumea nu mai vrea scandaluri.
Lumea politică, singura care ar putea instrumenta anchete eficiente pentru a prinde trișorii (așa a fost posibilă „afacerea Festina”) are alte treburi. Sau n-are curaj. Sau își spune că la câte probleme are planeta asta i-ar mai trebui, un mare scandal în sport.
Ar fi depresie colectivă. Mai bine să ne bucurăm. Să sărbătorim. Să inventăm noi superlative. Pogacissimo. Fausto Coppi, Il Campionissimo, ar aprecia. Pe atunci nu existau întrebări despre dopaj. Se dopau și gata. Era precum cu amantele președinților francezi, Mitterand, Chirac. Toată lumea știa. Nimeni nu spunea. Nu se făcea.
Acum sunt 5 cu 5. Cinci băieți cu câte cinci victorii în Turul Franței. Anquetil a mărturisit pe patul de moarte (prematură) că s-a dopat. Merckx a fost testat pozitiv. Hinault, de câte ori e întrebat despre doping, expediază repede subiectul. Indurain a mers ca trenul în perioada de glorie a EPO.
Și Pogacar, care rupe norii. E cel mai bun din toate timpurile, fără îndoială. E Sfântul Duh pogorât într-o pădure de Barabas.
Ceilalți parcă stau pe loc
Peter Sagan, unul dintre cei mai buni ai fostei generații, a spus că pentru Pogacar e mai greu să câștige la PlayStation decât pe bicicletă. Aceasta nu e o glumă, e chiar adevărul adevărat. Și e moartea ciclismului.
Ciclismul e chin, suferință, contorsionare, sudoare sau nu e nimic. Un campion al acestui sport nu poate fi Messi, să consume 300 de calorii pe meci și să fie divinizat. Nu se poate.
Carapaz, cel mai bun cățărător al Turului, a spus, comentând etapa de la Alpe d’Huez, că Pogacar venea din spate „ca o motocicletă”. Exact asta e senzația. Ceilalți parcă stau pe loc. Nimeni nu a mai arătat așa, de atâtea ori, pe atâtea terenuri. Niciodată.
Acesta e punctul în care ar trebui să ne cuprindă evlavia sau un fior de gheață. Alegeți. Alegeți în ce lume vreți să trăiți.