Cătălin Țepelin Ce mi-a plăcut și ce nu mi-a plăcut la Mondial

• Cu ce rămânem după Mondialul american 2026?
• Mai jos, lista mea de plusuri și de minusuri.

Adaugă GOLAZO.ro la favorite

Ce nu mi-a plăcut la Mondial

1. Finala, ca să încep cu sfârșitul. Am mai spus-o, nu mi-a plăcut felul în care Argentina i-a murdărit lui Messi meciul de adio - antifotbal, golăneală, brutalitate. Spania a făcut dreptate, muchas gracias!

2. Coloana foarte flexibilă a lui Gianni Infantino. Da, știu, Mondialul a fost un succes financiar uriaș, au curs banii, s-au făcut miliarde. Dar profitul nu poate fi scuza universală pentru orice compromis. Dacă toți ar renunța la onoare pentru profit, lumea s-ar dizolva. Deci un mare NU pentru Infantino și pentru toți managerii care își vând principiile pentru bani. 

3. Donald Trump. Dincolo de intervenția în cazul Balogun, pentru care îl învinovățesc mai mult pe Infantino, că el a permis măgăria, imaginea cu Trump atârnând efectiv pe podium, ca să intre în poza campionilor, este cea mai jalnică reprezentare pentru un președinte.

4. Antrenorii țepari. Băieții cu PR bun, gen Nagelsmann sau Roberto Martinez, sau cei cu CV mai greu, vezi Ancelotti sau Bielsa, care ori au plecat repede acasă, ori au performat sub potențialul naționalelor lor. Prea multe aere, prea puțină performanță, cel puțin la acest Mondial.

5. Muslera, care a îngropat-o pe Uruguay. N-am mai văzut de mult - de fapt, niciodată - un portar care să gafeze în absolut toate meciurile. De neînțeles pentru unul cu experiența lui, dureros pentru sud-americani, pentru că la Montevideo se visa dincolo de grupe. Și uite-așa, în loc de Uruguay, Argentina s-a ales cu Capul Verde în 16-imi, punct de plecare pentru multe teorii ale conspirației. Cu argumente subțiri, după părerea mea.

6. Thomas Tuchel. Da, știu, e ciudat să nu îți placă cineva care tocmai a făcut cea mai mare performanță din ultimii 60 de ani - pentru că Anglia n-a prins podiumul Mondialelor de la trofeul din '66 și a făcut-o acum, cu Tuchel pe bancă.

Dar dintre cei 4 antrenori semifinaliști, el mi s-a părut cel mai străin de propria echipă. E prea scorțos, mai mereu acru, răutăcios chiar și cu ai lui - vă amintiți că Bellingham l-a curentat un pic la un moment dat după niște declarații arțăgoase.

Uman vorbind, Tuchel nu e tocmai omul pentru care să te sacrifici, îți dă senzația că vrea să fie prea în față, în timp ce De la Fuente, Deschamps sau Scaloni știu să se facă nu doar apreciați, ci și iubiți în vestiar, pentru că nu sunt disperați să fie ei protagoniști, ci lasă prim-planul echipei.

Șapte lucruri care mi-au plăcut la Mondial

1. Pauzele de hidratare. De fapt, mi-au plăcut toate regulile noi de arbitraj implementate la acest Mondial și care au făcut apoi tolerabile acele pauze de hidratare. Mi se pare un câștig enorm faptul că, odată cu noile update-uri, nu mai sunt tolerate deloc tragerile de timp. Fotbalul s-a fluidizat vizibil, nu mai vedem scene penibile cu tăvăleli la orice adiere de vânt.

Și-atunci, pentru că se joacă de-adevăratelea, cursiv și fără întreruperi la simulări din orice, acele pauze de hidratare, care sigur că nu erau de hidratare ci de publicitate, nu m-au deranjat absolut deloc.

Ba din contră, au fost binevenite atât pentru privitori - îți mai iei o bere din frigider, te mai dezmorțești un pic, cât și pentru antrenori sau jucători, pentru mici updateuri tactice.

2. Mi-a plăcut că, simbolic vorbind, binele a învins. Spania, echipa cu cel mai curat și mai sănătos fotbal, a luat marele trofeu. Iar antrenorul lor, Luis de la Fuente, a demonstrat încă o dată că în fotbal, ca și în viață, seriozitatea, decența și principiile corecte sunt, într-un final, răsplătite.

3. Mi-a plăcut imaginea cu slovenul Vincic lăcrimând când a fost anunțat că va conduce finala Mondialului. Acel moment profund uman, într-o epocă a robotizării și, mai ales, într-un domeniu atât de tăvălit precum arbitrajul, mi s-a părut emoționant.

Și m-am întrebat cum ar fi reacționat Istvan Kovacs dacă ar fi fost în aceeași poziție. Probabil ar fi zâmbit superior-arogant. Ba poate ar fi dat și vreo două „galbene” cui ar fi îndrăznit să se apropie de el să-l felicite...

4. Spiritul echipelor mici. Aproape toate „naționalele” despre care s-a zis că n-au ce căuta la un Mondial și-au plătit cinstit biletul de intrare și au părăsit scena în aplauze. Cele mai multe au jucat deschis, frumos, curajos, refuzând șablonul că dacă ești echipă mică trebuie să stai cu fundul în poartă și să te aperi cu disperare.

5. Mi-a plăcut puterea diasporei în multe echipe naționale. Curacao, Maroc, Congo sau, mai aproape de noi, Bosnia. Echipe care aveau peste 80% din jucători născuți în afara granițelor țării, în familii de imigranți, dar care, într-un final, au rămas atașați de țară și au reprezentat-o cu mândrie la Mondial.

Acest Campionat Mondial a fost un eveniment al diasporei, o vitrină pentru natura permeabilă a naționalității și pentru succesul populațiilor de imigranți. Barney Ronay, jurnalist sportiv The Guardian

Asta e, de altfel, și speranța noastră. Poate copiii milioanelor de români plecați în Spania, Italia, Anglia, Germania vor construi, peste câțiva ani, o națională tare de tot, formată din fotbaliști crescuți în sisteme mai bune, mai deștepte și mai corecte.

6. Mi-a plăcut că mulți oameni și-au redescoperit plăcerea de a se uita la fotbal. Mulți au ținut, dintr-o dată, cu echipe despre care nici nu știau că există. Asta este puterea unui campionat mondial, aduce în prim-plan diversitatea culturală, amplifică bucuria fără frontiere și mai înmoaie reflexele agresive cu care suntem obișnuiți aici, la fotbalul de lângă casă.

7. Parcă nici orele ciudate ale unor meciuri n-au fost atât de deranjante, până la urmă. Au întregit farmecul acestui Mondial, pentru că, vorba lui Felix Drăghici pe un comentariu de la Antena 1, „Cearcănele trec, amintirile rămân”.