.jpg)
Publicat:
13.06
- Mihai Pintilii s-a lăsat descoperit de cititorii GOLAZO.RO într-un interviu sincer, despre altceva decât viața de fotbalist și antrenor
- Antrenorul de la FCSB a povestit greutățile prin care a trecut până la momentul în care a ajuns să trăiască din fotbal
- Pintilii a terminat interviul cu ochii în lacrimi atunci când a vorbit despre familia sa, despre sacrificiile pe care le făceau pentru ca el să-și poată urma pasiunea
Mihai Pintilii (39 de ani) a povestit cu lux de amănunte drumul anevoios spre marea performanță. Fără juniorat, muncind cu ziua pentru a trăi, cu obstacole la aproape fiecare încercare de a ajunge fotbalist, fostul căpitan al FCSB-ului și internațional român a trecut prin multe până la a trăi din fotbal.
.jpg)
Nu s-a ferit să plângă atunci când a vorbit despre familie, o imagine pe care nimeni nu o avea despre Pintilii, un “pitbull” pe terenul de fotbal, un om dintr-o bucată.
Îmi povesteați că nu luați în calcul să fiți antrenor, totuși cine te-a susținut în ideea asta și poate te-a convins?
Tata! Am doi tați. Unul e acasă, la Iași și unul la echipă, mă refer la MM (n.r Mihai Stoica). El a insistat. "Băi, tu ești potrivit", îmi zicea. "Hai, lasă-mă" îi răspundeam. El m-a împins, el a văzut ceva în mine. Probabil are harul acesta, simte omul potrivit. Eu nu mă vedeam capabil... Ce să mai zic?
Vă era așa ușor să spuneți stop și să mergeți acasă?
Așa simțeam atunci.
Cumva intraseți abrupt în fotbalul de performanță și ieșeați la fel. Pentru că nu avuseseți juniorat concret și nici scăderea lină de nivel de la finalul carierei...
Da, așa e. Ai dreptate! Așa am simțit. Decizia a fost luată pe moment. Nu m-am gândit, i-am zis lui Cătălin (n.r. ofițerul de presă) gata și așa a fost. S-a terminat. Nevastă-mea tot spunea să nu renunț. "Ascultă-mă, dacă vrei mergem în altă parte. Aici nu mai merge", îi spuneam. Simțeam!
A existat părerea de rău după?
Niciodată! Asta mă întreabă toată lumea. Dacă aș mai fi vrut să joc. Nu, nu mai voiam să joc. Îmi simțeam corpul obosit. Îmbătrânit. În 6 ani de zile eu muncisem și trăsesem cât o făcuse un jucător de la 19-20 de ani. În 6 ani am făcut cât făcea el în 15 ani de carieră. Mi-am îndeplinit toate visele posibile. Titlu, Euro, Liga Campionilor, Europa League, mi s-a părut tot ce putea visa un om. Poate unii nu o fac într-o carieră, eu am reușit tot în 6 ani. Unii joacă la 17 ani în Liga 1, eu la 28 am început performanța, să încep să câștig. Aici a fost diferența. Corpul meu a tras maxim. Cât a putut! N-am ce să... Răspund cu da atunci când sunt întrebat dacă mai puteam. Dar o fac doar ca să nu zic nu. Și mai e o întrebare.
Golul cu Ungaria, răspuns pentru fanii maghiari
Care?
"Mai simți ceva". Da, sunt meciuri cum sunt derby-urile când mai simți. Când vezi câte o coregrafie frumoasă care te mișcă. Ceea ce e normal. Dacă nu simți nimic, ești nesimțit. Dar altfel? Nu mai am nicio... Nu mă mai văd printre ei. Ok, la antrenamente mai mă bag la un 6 cu 2, dar atât. Doar de fun.
Care ar fi amintirea de top?
Golul cu Ungaria, meciul cu Chelsea și satisfacția care te omoară. Cea mai frumoasă.
Golul cu Ungaria din acel voleu! Ai mai avut execuții...
Da! Momentul a fost aparte. Pentru că în dimineața jocului ăia (n.r. fanii maghiari) distrugeau tot prin centrul vechi, făceau panarame. Mi-am zis atunci că nu se poate ca la noi în țară să vină să ne batjocorească în halul ăsta. Satisfacția golului a fost mult mai mare pentru că jucam pe un stadion plin. Rivalitatea din partea noastră nu prea e, ei o văd mai mare. Satisfacția a fost mare, bucuria și mai mare. A fost un gol frumos.
Și un gest reprezentativ.
Ăsta? (n.r. arată spre ureche) Se referea la treaba cu suporterii. Le-aș fi zis: "Nu vă mai aud, sunteți liniștiți". A fost o nebunie!
Tot în acea perioadă aveați tot felul de dansuri după goluri la FCSB.
Da, le inventam. Cu Lato (n.r. Latovlevici). El era coregraful. Le făcea, ne adunam la antrenamente și le făceam. Era o chestie deosebită. Cum a fost hora din acest sezon, pe care o făceau băieții după goluri. Ceva ieșit din tipar. Asta e o dovadă de unitate. Anii trecuți nu era chiar așa.
Chelsea?
Ce fotbaliști am întâlnit! Am mai întâlnit la națională jucători mari, dar atunci emulația a fost fantastică. Ce atmosferă a fost pe Arena Națională! A mai fost și meciul cu Rapid când a dat Bourceanu gol cu Rapid în minutul 96. Iarăși o atmosferă incredibilă. Când câștigi în minutul 90 e ceva... Ți se pare că... Am trăit și noi asta. Te distruge. Mă pun în pielea celor de la Rapid când a dat Bourceanu. Pică cerul pe tine, nu mai știi ce să faci. Tragi 90 de minute și apoi îți vine tăvălugul. Mori! Ce să le mai zici în vestiar? Ai luat gol în minutul 96, la revedere. Într-o secundă se distruge tot.
Muncă sau talent?
Cu talentul te naști. Dar tot trebuie să muncești. Aleg munca, eu zic că 80-90% e muncă. Și dacă 10% ai și talent ești mare.
Se poate doar cu talent?
Se poate, dar sunt excepții.
La FCSB care ar fi excepția?
Tavi Popescu, poate Coman. Sunt! Mai vin din spate copiii care au talent pur. Dar trebuie să alerge, să muncească. Așa văd eu lucrurile. Plus că totul se rezumă la duelul 1 la 1. Așa e azi.
Fără juniorat, anturaje și selecții pe bani
Vorbeam mai devreme de saltul abrupt din carieră. N-ați fost pe la naționalele de juniori. Nu cred că aveți vreo prezență.
Nu! Și nici nu îmi doream. Nici copilului meu nu îi doresc.
De ce?
Pentru că mi se pare că tot ce se întâmplă la loturile naționale de juniori nu contează. Doar ăla mare! Ce vorbim și în ziua de azi e doar despre băieții de merg la Euro în Germania. Aia e satisfacția. La celelalte loturi doar te plimbi. Dai de niște anturaje care nu te ajută cu nimic. Da, e o satisfacție. Da, ai fost la națională. Dar care? Că doar una e! România mare! Când joci și mergi la Euro. Celelalte nu au nicio noimă. Asta le zic și juniorilor. Munciți să ajungeți aici. Uite, trofeul din spatele nostru. Dacă vor să pună mâna pe el trebuie să muncească de 5 ori mai mult.
Ai auzit vreodată sau simțit pe propria piele de selecții pe bani, nu neapărat la lotul național. Poate la club.
Da! Pe pielea mea. La Poli Iași! Când trebuia să plec în cantonament cu echipa și au venit părinții unor gemeni și eu am fost lăsat acasă. Au fost luați ei. Trebuia să plec în cantonament la Chișinău. N-a fost deloc plăcut. Aveam geanta pregătită. Tot!
Ce simte un copil care vede așa ceva?
Dezamăgire! Frustrare! Plângi! Te trage în jos! Îți vine să te lași! Asta se întâmplă și în ziua de azi din păcate. Și ajung să se lase din cauza asta. Pentru că nu e corect ce se întâmplă. În cazul ăla nu se mai analizează nimic, nu mai există niciun fel de selecție. Dacă ar exista o selecție la cluburi fără bani și altele, am avea un fotbal și fotbaliști mult mai buni. Și să fie și ajutați. Pentru că ăla sărac muncește de 3 ori mai mult ca să ajungă mare. Ăla care are bani are liniște. Chiar dacă e talentat. Ok, poate ajunge și el. Dar ăla care e în foame are mai multe șanse.
Dar când șansa e înlocuită cu o sacoșă de bani?
Îți vine să te lași! Repet! Și eu m-am lăsat 6 luni și o dată un an. Nu prea am făcut junioratul. Am sărit etape. Probabil dacă făceam, cum zicea Ilie Dumitrescu aseară, abecedarul fotbalului, dacă îl aveam, poate eram un jucător mai bun. Sau poate nu eram deloc. Nu știu! Doi ani m-am dus și am muncit cu ziua. Asta e ideea! Mie îmi plăcea fotbalul și munceam ca să trăiesc. Dar când vezi dezamăgirile astea…
“Nu aveam loc la Steaua în 2007”
Pe lângă ce a fost la Iași, ce ați mai pățit?
Un antrenor m-a băgat 30 de secunde. Apoi m-a scos. Ce vezi tu la mine ca antrenor în 30 de secunde? Nici de o alergare nu aveam timp, să-mi fi zis măcar că nu pot face o alergare. Ok, avea 30 în lot, bagă-i pe toți în mod egal. Sau măcar nu mă băga deloc! Umilințele astea nu mai merg în generația de azi. Noi am suportat, nu aveam telefoane. Acum e greu!
Anul 2007 ce vă spune?
Am venit la Steaua! În probe!
Și n-ați fost păstrat!
Și mai bine!
Poftim?
Mă bucur! Păi nu aveai cum să joci atunci. Îmi știam limitele. Păi cu cine eram în vestiar atunci: Rădoi, Goian, Ghionea, Petre Marin, Lovin, Neșu, Vali Badea, echipa era top! Ce să caut?
Era șansa dumneavoastră!
Nu era! Șansa mea a fost că m-am întors la Iași și mi-am întâlnit soția. Și am făcut doi copii frumoși. Pentru asta îi mulțumesc lui Dumnezeu. Dacă rămâneam pe aici cine știe ce se alegea de mine...
Era Hagi antrenor, nu?
Venise, da! Lotul era făcut. Dacă rămâneam cine știe ce se întâmpla. Mă dădea împrumut pe la Buzău sau eram vreun neica nimeni.
Ați vorbit atunci cu Hagi? Să vă zică ceva?
Nu, deloc!
Dar peste ani?
Da, dar nu îi port ranchiună. Ne salutăm, e ok. Mă simt împăcat cu ideea. Altfel nu mi-aș fi cunoscut soția și nu aveam nicio realizare. Am venit, am văzut ce era aici, la Steaua, m-am dus înapoi și am muncit de două sau de trei ori mai mult. Dumnezeu ți le întoarce. Că e vorba aia, că o dată te sui în tren. Nu! Nu e așa. Ți-l aduce în gară, dar trebuie să știi când trebuie să te sui. Că aici n-aveai cum să te impui. În perioada aia nu aveai cum. Eram un copil, nivelul era sus de tot. Când a intrat Rădoi în vestiar s-a făcut liniște. Am văzut niște lucruri pe care în altă parte nu le-aș fi văzut. Am făcut diferența. Și a trebuit să accept anumite idei. Nu eram pregătit.
“Luam pe datorii de la chioșc, dar nu mă interesa”
Povestea dumneavoastră poate inspira mulți copii din ziua de azi. Ați trecut prin multe...
La Lugoj, la Lupeni. Greu! Când eram la Lugoj aveam mai multe datorii la chioșc decât câștigam. Luam pe datorii ca să trăiesc de pe o zi pe alta. Dar așa e dacă îți place fotbalul.
Nu era frustrant să trageți la o căruță care nu știați dacă vreodată va putea merge fără să fie ajutată?
Da, dar era bucuria pentru fotbal. Dacă îți plăcea fotbalul, acceptai orice. Și nu era ca acum când copiii au totul. Nu te interesau banii. Stăteam într-un cămin de nefamiliști. Stăteam acolo, aveam chioșcul de unde luam pe datorie. Aveam unde să dormim? Da! Mai mergeam la antrenament și stăteam câte două ore. Ne jucam cu mingea și după antrenament. Se termina, dar noi mai stăteam, pentru că nu aveam ce să facem. Dar era bucurie, plăcere.
Erau zile în care poate nu mâncai nimic?
Da! Da!
Și ce vă făcea să o luați de la capăt a doua zi?
Nu băgam de seamă. Eram cu Mihalache de la Iași, ne luam cu una sau cu alta, ieșeam pe afară, ne plimbam. Ca să uităm! Lucruri normale. Nu simțeai faptul că nu ai ce mânca. Nu conta! Ni se părea că așa e normal. Știam că a doua zi avem antrenament, ne trezim dimineață, mâncăm un sandwich la stadion că ne dădeau ăia. Nu mai conta, ne gândeam la sandwichul de a doua zi. Și asta te făcea să treci peste. Dar și să vii la antrenament.
Sunteți născut la Iași, dar n-ați jucat niciodată pentru Poli. De ce?
Pentru că nu m-au primit. Am fost să dau probă și nu m-au primit. Că au nu știu ce băiat de nu știu unde. M-am dus cu săculețul cu o pereche de ghete pentru că mă trimisese un domn care mă văzuse pe la Liga a 4-a. Îți zic o chestie.
Fără bani, dat jos din tren de “nașul” și cu roșii furate
Vă rog!
Eu, din Iași fiind, nu am știut niciodată unde e vestiarul. Nu știam pe unde ies jucătorii. Am ajuns prima dată să văd vestiarul când jucam la Liga 1, cu Internațional Curtea de Argeș. Atunci am aflat de vestiar, tunel. Nu știam! Toată lumea trebuia să primească o șansă. Eu n-am primit-o. Iar după un antrenament te duci la antrenor, ai o discuție și atunci poate să-ți zică: "Copile, cred că ar fi bine să te duci în altă parte, că nu e de tine". Lucruri normale care nici azi nu se întâmplă. Pentru că banul primează.
De câte ori ați fost aproape să spuneți stop?
La Hârlău mă duceam la fotbal după ce ziua puneam tablă pe acoperișul unei case. Îl ajutam pe un fost coleg. Munceam, băteam canturi. Îmi dădea 20 de lei pe zi sau nu știu cât era. De pe casă am plecat la Hârlău. M-a sunat: "Domne, vrei să mergi?". "Da, merg". După ce puneam tablă eu nu mă duceam acasă, mă duceam în curtea școlii și jucam fotbal. Ajungeam acasă seara, la 10. Dimineața o luam de la capăt. Așa e dacă îți place.
O poveste...
Da! Stai că la Hârlău altă poveste. M-au întrebat ce joc, am zis că orice. Numai să joc. Când trebuia să plec la un meci la Bârlad, am fost primul la autocar, la 6 dimineața. Dar iar am avut parte de o umilință. Vii, te pui în autocar și apoi să ți se zică: "Coboară! Că n-ai prins lotul". Dezamăgire mare.
Vă durea!
Mă durea! Pe interior mă măcina. Dacă nu vezi mai departe, nu te doare, dar n-ai cum. Frustrările rămân, la fel și amintirile.
Ați mai fost la Motru!
Da, în cantonament la Băile Herculane. Fără telefoane, fără nimic. Cu Mihalache eram. Am ajuns cu trenul, apoi am mers pe jos. Că știam unde sunt. N-aveam nici camere rezervate, am dormit pe jos, într-o cameră cu alți doi băieți. Atunci i-am zis lui Mihalache: "Plecăm la prima oră mâine dimineață. Că nu e de noi".
Dar cum a fost traseul până la Herculane?
Eram la Hârlău. Și ne-a sunat un impresar pe mine și Mihalache și ne-a zis să mergem la Motru. A fost prima dată când am plecat din Iași. Cu trenul, am ajuns la București. Aveam 20 de lei la noi. Povestea e lungă, ne-a prins și nașul, ne-a dat jos din tren. Ne-a dus și la poliție. Sunt multe. N-aveam ce să mâncăm. Furasem două roșii dintr-o grădină.
A dormit pe jos și strângea bani ca să se întoarcă acasă
Ați ajuns la Herculane, în cantonament.
Seara, la 10. Și ne plimbam pe jos, cum îți zisesem, nu puteam da de ei. Avea Mihalache un telefon, îl ținea cu două mâini, dar nu ținea bateria. Mai departe, am mers pe jos, treceam prin fața unui hotel și ne-a văzut cineva. "Băieți, voi sunteți de la Iași?". "Da!". La hotel erau antrenorul și directorul mâncau, beau. Noi eram rupți, îți dai seama. Ne-a pus și pe noi la masă să mâncăm o friptură rece cu 3 cartofi. Și ne-au zis: "Ar fi bine să mergeți la Lugoj, acolo se face o echipă, la noi nu aveți nicio șansă". I-am zis atunci lui Mihalache: "Hai să mergem acasă. La ce să mai stăm pe aici".
Ce-a urmat?
Ne-au trimis să dormim unul într-o cameră cu doi băieți, celălalt cu alți doi băieți. Ne-am dus până la urmă amândoi în aceeași cameră și am dormit pe jos. Îi știam de pe la Hârlău. Ne-am trezit la 5 dimineața, ne-am făcut băgăjelul și am plecat la gară. Să o luăm înapoi spre București, nu spre Lugoj. La ce să o mai luăm spre Lugoj. Și am plecat!
Așa!
Eram la Severin și ne sună impresarul. "Unde sunteți?". "Păi mergem la București", i-am zis. "Băăă, sunteți nebuni? Întorceți-vă! Mergeți la Lugoj că vă așteaptă oamenii". Mihalache căuta bagajele. Bagajele luate de nașul, le dusese nu știu unde. Că ne prinsese. Că n-aveam bilet. Aveam 10 lei de fiecare. "Ce, mă! Prea puțin", ne-a zis. Iar a vrut să ne predea la poliție, la Severin, la TF. Am coborât, ne-a predat la poliție. "Cine sunteți?", ne-a luat ăla. Eu plângeam, Mihalache era mai țâfnos. Ne-a lăsat ăla până la urmă: "Vai de capul vostru! Duceți-vă!". Ne-am dus în gară, ne-am dus la Lugoj apoi. Acolo altă poveste.
“Când i-am auzit cu «ceau» credeam că-s italieni”
Încă una?
4-5 ore nu ne-a răspuns nimeni la telefon. Iarăși! Nemâncați! La 7 seara, într-un final, am ajuns la patron în birou. Acolo erau 3, acționarii. Ne-a dat câte un milion de fiecare, erau bani atunci, ne-au rezervat camere la hotel și ne-au zis: "Băi, băieți! Ce jucați?". Mijlocași stânga, dreapta. "Cam greu acolo", ne-au zis. Când am auzit, iar i-am zis lui Mihalache: "Am luat banii ăștia, un milion fiecare, dimineață mergem acasă. Nu mai stăm! S-a terminat". Am plecat la hotel după întâlnirea cu acționarii, omul ne dăduse bani să mergem la restaurant. Da, sigur! Îți dai seama, am luat banii, ne-am dus am luat o pâine, am tăiat-o în două, parizer, dă-i, tată. Ca să ne rămână bani să mergem acasă.
Ok, a doua zi ați plecat?
Stai să auzi! Dimineață vine șoferul, ne ia să ne ducă la stadion. Acolo vedem vreo 50 de inși. Nu suporteri, jucători veniți în probe. Iar am zis: "Mihalache, hai! Nu-i de noi, hai să ne întoarcem".
Cred că e a 4-a oară când îmi ziceți că ați cerut să plecați.
Tot el m-a ținut. Când să ieșim pe poartă, vine unul dintre acționari: "Ce faceți, băieți?". "Mergem la mall să ne luăm o cafea", i-am zis. "Nuu, haideți să vă prezint la antrenor". Ne-am întors din drum și am mers. Am zis și noi "Salut, salut!". Ăia ne-au răspuns "Ceau, ceau", cum e în partea aia, de Banat, Timișoara. Eu ce-am gândit: "Mamă, Mihalache. Ăștia sunt italieni toți". Intrăm în vestiar, ne prezentăm toți, am zis că suntem mijlocaș stânga și dreapta. Iar ne-au luat: "Că au pe unul pe postul nostru de a jucat la Divizia B, în partea cealaltă unul care a jucat...". Urma un meci amical. Cu cine? Cu Minerul Motru. Toți ne ziceau că n-avem nicio șansă. Doar patronul a zis: "Haide să-i ținem poate am dat peste un Ronaldinho". Ne-am antrenat, am jucat pe posturile noastre, dar cu o seară înainte s-a schimbat tot.
Iar?
Ne-a zis: "Bă, băieți! Eu am nevoie de fundaș dreapta și fundaș central". Mihalache s-a cerut direct fundaș dreapta, iar eu rămăsesem central. Bine, tată! Am jucat așa. E, aici e faza tare. În astea două zile până la meci, cât ne-am antrenat, patronul ne tot dădea câte 100 de lei, seara, după antrenament. Am strâns ceva. "Mihalache, orice s-ar întâmpla, avem bani să plecăm acasă". Vine meciul cu Motru, eu am jucat bine ca fundaș central, Mihalache cu incursiuni, a dat și o bară. Lumea înnebunise. Am bătut 1-0. Ne-a chemat patronul că vrea să ne ia: "Unde sunt actele?", ne-a întrebat. "La Hârlău, echipa s-a desființat, trebuie să rezolvați cu antrenorul", ne-a zis și a mai scos 100 de lei. Iar am zis: "Mihalache, ne-am scos. Hai să plecăm". Patronul ne-a zis: "Băi, să veniți". Noi am zis: "Daa, venim".
“Nu regret nimic și nu aș da niciodată timpul înapoi”
Și ce ați făcut?
Am ajuns acasă, nu ne mai gândeam să ne întoarcem. Și la un moment dat îl sună pe Mihalache că ne așteaptă la pregătire. Apoi l-au sunat pe domnul Cojocaru de la Hârlău ca să dea actele noastre: "Da, le dau, dar sunt 500 de euro". Am sunat patronii, domnul Cojocaru a venit cu noi, a luat 500 de euro și asta a fost.
De 10 ori ați zis că plecați acasă.
Da, pentru că eu trăgeam spre casă. Nu voiam să plec. Nu eram învățat cu plecatul. El a mai cochetat cu ieșirile, mai plecase pe la loturile naționale. Cu Poli Iași a fost în cantonamente. Mie îmi era teamă, aveam 17-18 ani. Eram zăpăcit.
Și când v-ați dat seama că puteți trăi din fotbal?
Nici nu știu ce să zic. De asta îți dai seama când ajungi la Steaua. Dar mi-a fost bine și la Internațional și la Pandurii. La Jiul mi-a dat 1000 de dolari am trăit 3 luni. Mi s-a părut că l-am prins pe Dumnezeu de picioare. Mi-a zis să semnez, nici nu m-am uitat ce-am semnat. Genul ăsta eram. Putea să mă țină 20 de ani, că nu știam ce-am semnat acolo. Am luat banii, nu m-a interesat nimic. M-am adaptat peste tot. La Curtea de Argeș nu luam bani câți am luat la Steaua, dar mi se părea că am viața perfectă. La Pandurii la fel.
La 10 ani de la momentul în care furați roșii, vă dădea poliția afară din tren și nu știați cu ce ajungeți acasă, ați ajuns să jucați în zona arabă pe milioane de euro.
De asta zic că le așază Dumnezeu. Ce regret să mai am când văd ce am realizat? Tu ai mai avea un regret? N-aș da nimic înapoi niciodată. Că așa a fost să fie! N-am ce să reproșez nimănui. Am făcut mai mult decât se putea. Mă bucur de tot ce mi-a dat Dumnezeu.
“Tata e dinamovist, nu m-a sunat să mă felicite pentru titlu”
Vă simțiți împlinit!
Da! Cu tot! Din toate punctele de vedere. Sunt un om respectat, iubit, ce poți să-ți mai dorești? Doar să fiu sănătos.
Părinții?
Mama a murit, tata la Iași. Tata e dinamovist.
Serios?
Și unchiul meu la fel. Din familie se trage! Păi nici nu m-au sunat să mă felicite pentru titlu. După 3 zile m-a sunat să mă întrebe ce fac. I-am și zis: "Ce faci, tată? Nu mă suni să mă feliciți?". "Eee, urma să te sun". I-am și zis că mă rog să nu retrogradeze Dinamo ca să fie fericit.
Păi și după acel 6-0?
N-am vorbit cu el. Nu-l sun! El mă mai sună: "Băi dar ce bulan ați avut. Nu se poate". Mă mai tachinează.
De cine ați fost mai apropiat? De mamă sau de tată?
Mama trăgea să mă duc la școală. Tata îmi dădea pe ascuns o sacoșă de cupru să o vând să iau o pereche de adidași. Asta era viața! Dar era frumoasă! Îi mai rupeam și mama mă bătea.
Cum a fost după pierdea mamei?
Greu! Greu! O săptămână până ce te înveți cu ideea. Dar ce vrei? Viața merge înainte! E greu, știi că nu mai e. Tuturor ne vine rândul. Important e să știm să trecem.
Când ați simțit că v-ați mulțumit părinții cu ceea ce ați reușit?
Nu știu! Am ajuns rar acasă. Probabil au fost mândri de mine. Nu doar ei, toată familia. Chiar nu știu!
Lacrimi și mândrie
Poate când tatăl dumneavoastră v-a văzut în tricoul echipei naționale?
E mândru de asta. Nu mi-a zis niciodată că e mândru de mine.
Dar simțiți că este!
100%! (n.r plânge)
Plângeți!
Normal!
E o lecție! Că se poate, cu muncă, cu sacrificiu.
100%. Absolut!
Când v-ați văzut în tricoul echipei naționale ce ați gândit?
Că oricine poate reuși! Indiferent de nume. Oricine, dar important e să-ți dorești. S-au derulat toate imaginile cu tot ce am văzut și trăit până atunci. Toate chinurile prin care am trecut! S-a terminat tot când mi-a cântat imnul. Așa văd lucrurile.
Și ați avut tot!
Sigur! Champions League, Europa League, Euro. Nu tuturor le cântă imnul. Iar când se întâmplă asta și îți tremură genunchii, satisfacția e mult mai mare.
Sezonul următor pentru FCSB ce va fi?
Nu știu! Să ne bucurăm de vacanță și după vom vedea. Când venim la muncă.
Ce nu știe lumea despre echipa Elias Charalambous Mihai Pintilii?
Respect! E un respect mare între noi. Nu cred că încape alt cuvânt. Elias știe mult fotbal, indiferent că lumea îl face marionetă, trotinetă, poate spune fiecare orice. Omul știe fotbal! Am lucrat cu mulți antrenori. Știe și vede fotbalul foarte bine. Să dea Dumnezeu să ajungă unde își dorește.
