Primul român la JO Povestea lui George Plagino, cel care a tras cu pușca în Parisul anilor 1900

• Acum 124 de ani, George Plagino, fiul unui moșier român de origine greacă, a participat la Jocurile Olimpice Paris 1900.
• El luat parte la „trageri cu arma de vânătoare” și a ocupat locul 13 din 51 de concurenți.
• George Plagino a avut o contribuție semnificativă la obținea primei medalii olimpice a României, în anul 1924.

Jocurile Olimpice Paris 2024 s-au încheiat cu un bilanț bun al României, dacă este să-l comparăm cu ceea ce s-a petrecut acum patru sau opt ani.

Sportivul care a deschis drumul românilor la JO a fost George Plagino, cel care, la Paris, dar în 1900, s-a înscris în competiția de tir. În nume propriu, pentru că România nu avea, încă, un Comitet Olimpic național.

Cu ajutorul doamnei Alina Pavelescu, arhivist și istoric la Arhivele Naționale ale României, am încercat să refacem, din crâmpeie, viața acestui vizionar al sportului românesc.

Pentru că Plagino, dincolo de trasul cu arma, a fost în structura CIO, a pus bazele primului Comitet Olimpic Român și este factorul decisiv în câștigarea primei medalii a României la JO.

George Plagino se trage din familie ilustră

Hai că nu poate fi mai greu decât să tragi după rațele și fazanii de pe moșie. Mai mult, talerele astea zboară cuminți, nu ca păsările speriate de Ares, ogarul.

Așa și-o fi zis George Plagino, primul român care a participat la o ediție a Jocurilor Olimpice. Anul era 1900, iar boierul român lua parte în nume propriu la ceea ce avea să devină cel mai mai mare eveniment sportiv al planetei.

George, venit din ținutul Eladei, știa din bunici și străbunici ce înseamnă Jocurile Olimpice. Tatăl său, Alexandru, se trăgea dintr-o familie de boieri de origine greacă, Plagino.

Paharnic în 1840 și agă în 1850, Alexandru a urcat fulgerător pe treptele funcțiilor. În 1851 era prefect la poliției din București, iar un an mai târziu devenea logofăt.

De asemenea, el mai ocupă funcțiile de Ministru de Finanțe al Țării Românești și președinte al Senatului.

Cu mii de hectare de pământ arabil și păduri, la Râmnicu-Sărat, moșia familiei Plagino era una impresionantă. Dar marele of al lui Alexandru era că nu avea un urmaș.

Soția sa, Eufrosina Plagino, fiica lui Alexandru Moruzi, fostul domnitor al Țării Românești și al Moldovei, nu putea avea copii, Alexandru a recurs la altă soluție.

A lăsat-o gravidă pe Wilhelmina Siefert, care, la 20 de ani, l-a născut pe George Plagino. Anul era 1876. Nemțoaica era servitoare în casa familiei.

Constantin Vasile, funcționarul stării civile, a notat că întocmirea actului s-a făcut în „absența tatălui” și în prezența a doi martori, Toader Savoiu și Constantin Nechifor.

Adică un muncitor al câmpului și vizitiul familiei. Nu se cădea ca Alexandru Plagino, care comisese deja o indiscreție, să mai fie și prezent la legitimarea infidelității. Soția sa, Eufrosina, moare în 1880.

Așa că, și la insistențele bătrânului boier Plagino, Alexandru o ia de soție pe servitoarea Wilhelmina, în 1894. Prin acest act îi șterge din panoplia cu defecte a vremii pe cel de copil din flori.

În cei 18 ani, scurși de la nașterea sa până în momentul în care devine, oficial, un Plagino, George sigur crește sub imperiul șoaptelor tuturor angajaților moșiei familiei boierești, care nu uitau să-i amintească faptul că e un copil din flori, cu nimic mai bun decât ei.

„În familiile boierești, atunci când nu puteau avea copii pe cale naturală, exista această înțelegere tacită. Puteai face un copil în afara căsniciei.

George Plagino s-a căsătorit cu Maria-Nicola Lahovari, cunoscută mai ales sub numele de Colette, care era fiica lui Alexandru Lahovari, diplomat de carieră, și a Anei Kretzulescu. Cea din urmă era fiica lui Alexandru Lahovari, dar făcută tot cu o servitoare.

Aceste căsătorii, care erau niște aranjamente economice făcute între familiile bogate, avea niște baze raționale uneori foarte cinice.

Dacă cei doi soți, după ce făceau copii și își asigurau moștenirea, puteau avea amanți fiecare. Se închideau ochii la aceste aventuri extraconjugale, dacă nu deveneau publice”, ne-a spus doamna Alina Pavelescu.

George Plagino se înscrie la JO

La doar 24 de ani, George Plagino se decide să participe la cea de-a doua ediția a Jocurilor Olimpice moderne, după cea din 1896.

Familiarizat cu viața pariziană, acolo unde își terminase studiile, românul pasionat de vânătoare a văzut proba de tir sportiv perfectă pentru a-și demonstra calitățile. Numele de atunci al tirului era trageri cu arma de vânătoare.

Plagino a terminat pe locul 13 din 51 de sportivi, nimerind 11 din 20 de talere. Cum țara noastră nu avea Comitet Olimpic național, România nu participa oficial, ca stat, la JO. Așa că George a fost prezent acolo în nume propriu.

„S-a reprezentat pe sine. El se antrena la moșie, acolo unde vâna. Acesta era un sport al aristocraților acelor vremuri.

Nu era vorba de pregătire cu antrenor, psiholog, cantonament. Poate în perioada interbelică. Dar numai pentru sporturi de echipă, ca rugby, fotbal, oină.

George asta a făcut toată viață. A mers la trageri de tir nu numai la Jocurile Olimpice, ci și la alte concursuri care se țineau prin Europa. Din păcate, nu știm prea multe despre el, în afara documentelor din arhiva familiei Lahovari.

Anul 1900 este foarte interesant în istoria parizienilor. Este Marea Expoziție universală tot acolo, la Paris. Vara sunt JO, iar toamna vine expoziția. Este un an în care toate drumurile duc în capitala Franței”, a declarat Alina Pavelescu.

Contribuția lui George Plagino la mișcarea olimpică din România nu s-a limitat doar la participarea la JO 1900.

Moșierul român pune bazele Comitetului Olimpic al țării noastre, în 1914, dar era deja, din 1908, membru al CIO. Al doilea român din această structură, după un alt George, Bibescu.

Prima medalie de la JO i se datorează lui Plagino

George Plagino rămâne în structura de conducere a forului național până în 1938, iar în CIO este prezent ca membru până la moartea sa din 1949.

În 1924, România obținea prima sa medalie olimpică la rugby, iar moșierul a avut un mare merit.

Comitetul Olimpic Internațional voia să elimine acest sport, considerat prea dur, din programul JO. A fost păstrat, dar la JO 1924 au fost doar trei echipe participante: SUA, Franța și România. Noi am luat bronzul.

„Plagino a militat pentru rugby, iar acest lucru a dat rezultate. E sportul care a adus prima medalie a României la JO.

Dar tot ce a reușit bine în acest segment al vieții sale a fost umbrit de viața personală. Fiind copil ilegitim până la o anumită vârstă, cred că asta l-a afectat într-o măsură și din punct de vedere psihic.

A fost un tip singuratic și foarte distant. Nu a avut o căsătorie fericită cu Colette, n-au avut copii.

Colette a divorțat la un moment dat, atunci când era destul de în vârstă. Dar căsătoria nu a mers de la început, pentru că el nu era genul de bărbat care să fie interesat de o femeie.

Era atras de vânătoare, de arme, de sport. Avea o viață aproape completamente dedicată activităților fizice.

Această refugiere poate fi o dovadă de faptului că fugea de sine și de sentimentele sale”, a spus doamna Pavelescu, istoric.

După venirea comuniștilor la putere, în 1947, George Plagino își pierde moșia de la Râmnicu-Sărat. Conacul este naționalizat, miile de hectare revin statului.

Cum anii îl siliseră să locuiască mai mult în România, chiar dacă Parisul rămăsese dragostea sa, George se atașase de țăranii pe care-i avea în responsabilitate. La doar doi ani după ce pierduse tot, ultimul Plagino moare.

„După ce s-a despărțit de Colette, și-a împărțit timpul între moșia din zona Râmnicu-Sărat și Paris. Cred că a trăit mai mult acolo, ca membru al Comitetului Olimpic Internațional. Și nu numai din acest motiv.

Sigur era o altă viață care-i plăcea mai mult la Paris. Nu era genul de om familist și așezat în România. A fost un soț care n-a reușit să-și facă fericită soția.

A murit în 1949, după ce s-a întors în România. Își pierduse toate proprietățile. Poate, într-un fel, din fericire a murit în acel an, pentru că altfel îl aștepta soarta tuturor celorlalți.

Adică închisoare și toate celelalte. Sau, cel puțin o sărăcie crâncenă, pentru că, de exemplu, familia Lahovari a trăit în niște condiții îngrozitoare”, a încheiat povestea Alina Pavelescu, arhivist și istoric la Arhivele Naționale de Stat.