Publicat:
09.04.2026, ora 14:30
Actualizat: 09.04.2026, ora 14:32
- Sunt oameni pe care îi intervievezi și oameni în fața cărora simți, de la primul salut, că ai în față istoria. Mircea Lucescu a fost unul dintre aceia.
Am avut norocul pe care puțini îl au. Să îl întâlnesc de nenumărate ori. Să îl întreb tot ce voiam. Nu doar după meciuri, nu doar la conferințe sau la evenimente oficiale. L-am prins pe holuri, la aeroport, la gale, în momente în care nu mai exista nicio cameră, nicio presiune și niciun rol de jucat.
Și, de câteva ori, am avut șansa rară de a-l avea doar pentru mine. One to one. Interviuri lungi, ample, în care de fiecare dată simțeai același lucru: că stai în fața unui om care a călcat pe toate stadioanele mari ale lumii și care, oriunde mergea, era respectat.
Te emoționa din oficiu.
Vorbeai cu un om care purta în el zeci de ani de fotbal, de vestiare, de victorii, de nedreptăți, de orgolii, de nopți fără somn. Un om care văzuse tot și care, chiar și atunci când părea că nu mai are răbdare, găsea cumva timp să îți răspundă.
Mircea Lucescu a iubit jurnaliștii
Au fost și contre. Au fost conferințe în care ne-a repezit, momente în care poate nu eram de acord cu felul în care răspundea sau cu tonul lui.
Poate că nici el nu mai avea răbdarea de altădată. Poate că nici noi nu mai aveam răbdarea să înțelegem cât de greu îi era. Cât de tare îl măcina faptul că nu mai găsea rețeta perfectă pentru a duce România la un Mondial.
Dar cei care astăzi se grăbesc să vorbească despre o relație rece între Lucescu și presă nu l-au cunoscut cu adevărat.
Mircea Lucescu a iubit jurnaliștii. I-a iubit pe cei alături de care a crescut, pe cei din generația lui, dar și pe noi, cei mai tineri.
În absența camerelor era un alt om. Glumea, zâmbea, povestea. Știa că ne facem meseria. Știa că uneori punem întrebări care dor, care irită, care ating răni. Dar știa și că ele trebuie puse.
Între Mircea Lucescu și presă n-a existat un război. A fost doar o relație normală, sinceră - uneori tensionată, alteori caldă. O relație între oameni care își făceau meseria și care, în felul lor, iubeau același lucru, fotbalul.
Iar eu îi voi rămâne recunoscător toată viața pentru răbdarea pe care a avut-o cu mine. Pentru timpul pe care mi l-a dat. Pentru acele interviuri în care, deși putea să spună două fraze și să plece, rămânea. Îți explica. Îți povestea. Îți dădea sentimentul că, pentru câteva zeci de minute, ești singurul om din încăpere.
Adevărul despre Mircea Lucescu
Ultimul mare interviu cu el avea un titlu care acum doare altfel: „Ce mă mai motivează? Pasiunea pentru fotbal! Am încercat să stau acasă și n-am putut”.
Și poate că în asta constă tot adevărul despre Mircea Lucescu.
A iubit fotbalul mai mult decât orice. Cu o dragoste aproape bolnavă. O dragoste care, probabil, i-a furat ani din viață. Dar sunt sigur că n-a regretat niciodată.
Pentru că Mircea Lucescu nu știa să trăiască altfel.
Și poate că oamenii ca el nu mor cu adevărat niciodată. Aici veți spune că e un clișeu. Este, dar oameni ca domnul Lucescu rămân în amintirea celor care i-au privit cu admirație, în poveștile celor care i-au cunoscut și în fiecare stadion pe care au pășit.
Iar eu voi rămâne mereu cu privilegiul de a fi stat față în față cu el de atâtea ori. Și n-o să uit niciodată ce mi-a spus într-o zi, după un interviu din perioada în care eram la Gazeta Sporturilor:
„Copile, dacă Ovidiu are încredere în tine, ție nu-ți mai trebuie energie. Curaj ai, tupeu ai, iar asta îmi place la tine. Așa să rămâi!”.
