Ioana Mihalcea Cine vrea să vadă imaginile cu Răzvan Lucescu?

• La începuturile mele în presă, am fost trimisă singură pe teren, la o acțiune în care mi s-a dat o camera foto digitală și mi s-a spus să merg la Spitalul de copii, acolo unde fiul unui fotbalist al echipei de care mă ocupam urma să fie operat, iar coechipierii veniseră să-l viziteze și să-l susțină.

Am avut o strângere de inimă. Acolo, pur și simplu nu am putut să ridic aparatul să fac vreo poză. Mai târziu mi s-a transmis oricum din partea spitalului că nu am voie să fotografiez în acea zonă, așa că am plecat.

Invadând momente de vulnerabilitate

Am rămas cu ideea clară că aici e linia de demarcație pentru mine, indiferent ce ar fi însemnat asta în cariera mea și ce subiecte aș fi ratat, refuzând să le imortalizez în aceste condiții. Nu mă cred(eam) nici mai bună, nici mai proastă ca alții, era vorba doar de capacitatea mea de a invada momentele de vulnerabilitate extremă ale altora, în scop profesional.

I-am apreciat mereu pe cei care ne aduc informații importante și care pot îndrepta aparatul foto sau camera de filmat spre fața oricui, care întind microfonul sau adresează o întrebare, plini de curaj, în orice context. Personal, nu am această calitate.

Dar e o calitate doar până la un punct, cred eu. Un exemplu se petrece zilele acestea. Cazul Mircea Lucescu.

Cine vrea să vadă imaginile cu Răzvan Lucescu?

„Publicul vrea să știe!”. Ce să știe? Cum merge prin spital un om abia operat, într-una dintre cele mai grele perioade din existența sa? Cum arată un fiu rănit, care vine de la sute de kilometri distanță la spitalul tatălui său, aflat în stare critică? Cu ce gânduri a pornit într-o destinație spre care niciun copil, indiferent de vârstă, nu poate fi cu adevărat pregătit vreodată? Cum arată o soție care probabil că nu a mai dormit de o săptămână și e ținută de mână la 12 noaptea de nepotul ei?

Aș vrea să cunosc și eu un membru al publicului care vrea să vadă aceste imagini și să aflu de ce. Care e justificarea lui, ca să înțeleg mai bine.

„E vorba de o persoană publică” presupun că ar fi cea mai comună. Nu o accept. Toți avem dreptul fundamental și moral la intimitate. Există limite.

Limite care, apropo, n-ar trebui să permită nici personalului medical să scurgă informații către cunoștințe, să devină sursele unor „dezvăluiri” pentru care pacientul sau familia nu și-au dat acordul. Există comunicate oficiale ale spitalului, pe care Răzvan Lucescu le-a și invocat de altfel la sosirea la București și apoi la Universitar, când era evident că nu dorea să vorbească. De ambele dăți. E arhisuficient.

Care e scopul, oricum? Unde se termină informarea publicului și unde încep audiența, traficul, monetizarea? Unde se pierde umanitatea? E o linie foarte fină și ușor de încălcat, chiar fără să realizezi.

Unele clipe ar trebui să rămână private

Mi se întâmplă și mie. Totul vine cu o doză mare de ipocrizie și ironie, după cum vedeți. Deseori mi-o justific cu „asta e meseria mea, trebuie să scriu asta ca să afle publicul, să pun poza asta ca să vadă lumea despre ce e vorba, să promovez știrea asta pe rețele ca să ajungă la cât mai mulți oameni...”.

Dar... este în chiar toate cazurile? E de datoria noastră, a presei, să prezentăm absolut toate aceste informații, oricât de crude, dure, vulnerabile ar fi, și să forțăm, uneori în orice mod, obținerea lor?

E un teritoriu în care nu suntem nici primii, nici ultimii, și care se extinde în orice domeniu de activitate al presei, nu doar în sport. Este, de asemenea, un teritoriu foarte subiectiv.

Unele clipe ar trebui să rămână private. Însă, în numele publicului, mi se pare că ne pierdem puțin busola și ajungem să facem niște lucruri care poate ar merita dezbătute puțin mai mult.

Un pas înapoi, o introspecție, un filtru, o regândire.

Altfel, mi se pare că se întrece o limită care nici măcar n-ar trebui semnalată în vreun fel, pentru că, în adâncul nostru, știm cu toții unde e.